Reziliența la vârstnici – un pilon fundamental pentru îmbătrânirea de succes

Demografia mondială se află într-o dinamică accentuată, caracterizată printr-un proces de îmbătrânire accelerată a populației, consecutiv creșterii speranței de viață și a scăderii natalității. [1] Acest fenomen reprezintă o provocare majoră pentru sistemele de sănătate, necesitând reevaluarea  strategiilor de gestionare a îngrijirii medicale și a prevenției. În acest context, implementarea și eficientizarea intervențiilor menite să optimizeze procesul de îmbătrânire de succes devin proiecte tot mai des discutate în practica medicală. [2] Modelele tradiționale, axate strict pe tratamentul patologiei, s-au dovedit insuficiente pentru atingerea unor rezultate favorabile în etapele avansate ale vieții.

Conceptul de reziliență, înțeles ca și capacitatea dinamică de adaptare și recuperare în fața factorilor de stres medicali sau psiho-sociali, devine un element central în abordarea holistică a îmbătrânirii. Reziliența reprezintă, în fapt, o noțiune multidimensională, care implică componente biologice, psihologice și socio-ambientale, fiind un concept care poate fi amplificat prin intervenții terapeutice personalizate și strategii de prevenție, cu impact semnificativ asupra calității vieții în populația geriatrică. [3]

Definirea rezilienței în contextul îmbătrânirii

Din perspectiva clinică, reziliența se definește ca potențialul unei persoane de a rezista, a se adapta și a-și recăpăta funcționalitatea după evenimente adverse, precum boli acute, traumatisme sau stresori de natură psihosocială. [4] În ultimii ani, această trăsătură a fost recunoscută ca un factor protectiv împotriva fragilității, invalidității și declinului cognitiv, fiind o resursă esențială pentru facilitarea recuperării funcționale și menținerea autonomiei. [5]

Reziliența, în special componenta fizică, influențează capacitatea organismului de a-și reface funcțiile fiziologice și de a-și recâștiga autonomia fizică după agresiuni traumatice sau patologii acute sau cronice acutizate, afectând în mod direct traiectoria și rezultatul procesului de recuperare. Este o trăsătură dinamică care poate fi îmbunătățită și consolidată prin intervenții terapeutice, stil de viață adecvat și management preventiv. [6]

Reziliența se diferențiază fundamental de fragilitate, fiind un proces activ, dinamic și adaptativ, ce implică nu doar revenirea la nivelul baseline, ci și procese epigenetice, neuroplasticitate și adaptare socio-emoțională, depășind astfel conceptul reductiv de vulnerabilitate. [7]

Factori care influențează reziliența la persoanele vârstnice

Mecanismele rezilienței sunt influențate de o multitudine de factori intercorelați, esențiali pentru înțelegerea complexității acestei trăsături [8] precum:

– factorii biologici: neuroplasticitatea (fundament al adaptabilității neuronaleÎ, [9] biomarkerii inflamatori, (IL-6 si TNFR-I, TNFR-II, sVCAM-1), biomarkerii funcției mitocondriale și metabolice (acizi grași nesaturați, lactat, cetone, acilcarnitină, aminoacizi liberi și IGF-1), hormoni de reglare (precum cortizolul). Inflamația cronică, specifică procesului de îmbătrânire, reprezintă un obstacol major în manifestarea rezilienței, potențând evoluțiile spre complicații și patologii grave. [10]

– factorii psihologici: optimismul (tendința de a percepe situațiile dificile ca fiind temporare si gestionabile),  autoeficiența (sentimentul de a avea control asupra propriei vieți și încrederea în propriile abilități), stilul de coping (utilizarea strategiilor pozitive de coping, precum adaptarea și gestionarea stresului), starea de mindfulness și autocompasiunea, stilul de atașament.

– factori socio-ambientali: rețelele sociale și suportul social, implicarea în activități comunitare și stabilitatea socio-economică. În contrast, izolarea socială, lipsa accesului la resurse și condițiile de trai precare contribuie negativ la capacitatea de adaptare și recuperare funcțională. [11]

Metode de măsurare a rezilienței

Instrumentele validate pentru evaluarea rezilienței includ scale psihologice, precum scala Connor-Davidson de reziliență (CD-RISC), și metode de evaluare a statusului funcțional al organismului, cum ar fi viteza de mers (gait speed) și forța de prehensiune (grip strenght), echilibrul și forța musculară. Biomarkerii inflamatori (IL-6, TNRF), nivelul de cortizol  și imagistica cerebrală (IRM) sunt folosiți tot mai frecvent pentru a cuantifica aceste trăsături, fiind corelate cu răspunsul la tratament și capacitatea de recuperare. [12,13] Modelele de analiză a traiectoriilor de recuperare, precum și scalele specifice, inclusiv scala de evaluare a rezilienței fizice clinice (CHEES), pot asigura o monitorizare precisă și dinamică a potențialului de adaptare al fiecărui pacient vârstnic. [14]

Interrelația reziliență și capacitate intrinsecă

Reziliența este în strânsă legătura cu conceptul de capacitate intrinsecă (IC). Acesta reprezintă ansamblul resurselor și funcțiilor fiziologice și neurocognitive ce susțin adaptarea la stresori și îmbătrânirea de succes și este evaluat prin abordarea a cinci domenii: capacitatea locomotorie (locomotion), vitalitatea (vitality), capacitatea senzorială (sensory capacity), cogniția (cognition) si capacitatea psihologică (psychological well-being). Relația dintre reziliență și capacitatea intrinsecă se traduce prin faptul ca o capacitate intrinsecă intactă și bine conservată, asociată cu o reziliență psihosocială și fizică adecvată, contribuie la prevenirea instalării fragilității și la succesul procesului de îmbătrânire. [15]

Exemplul clinic 1.

Două paciente de sex feminin, cu fractură de șold pentru care s-a efectuat artroplastie de șold, spitalizate pentru recuperare postoperatorie.

Pacienta A, doamna M.E., 93 de ani, dintr-o zonă rurală, fără alți aparținători decât o fiică ce lucrează în străinătate, cu statut socio-economic modest. Pacienta B, doamna G.I., 75 de ani, provenind dintr-o zonă urbană, cu suport familial și financiar bun. Ambele au dorit inițial să își recapete capacitatea de a merge și să redevină independente. Ambele au urmat același plan de recuperare dar rezultatele după o lună de tratament au fost semnificativ diferite.

Evaluarea Geriatrică Comprehensivă (CGA) a relevat:

– pentru pacienta A: scor MMSE = 27/30 indică faptul că pacienta funcționează în intervalul normal al capacității cognitive; scor MNA = 18/30 sugerează că pacienta este la risc de malnutriție; scor ADL = 1/6 indică dependență severă în îndeplinirea sarcinilor de auto-îngrijire de bază; scor IADL = 3/8 reflectă dependență în gestionarea activităților zilnice mai complexe, precum gestionarea finanțelor, transportului, cumpărăturilor și administrarea medicamentelor; scor GDS = 8/15 sugerează simptome depresive moderate; la externare, un scor GDS = 3/15, arătând că pacienta experimentează simptome minime de depresie; risc de cădere (scala Downton) = 4 indică un risc mare, iar scorul Scalei de Reziliență Fizică = 13/15, sugerând o reziliență bună, cu o capacitate solidă de a face față stresului și provocărilor fizice. CGA a arătat puncte forte în funcțiile cognitive, dar provocări în nutriție, activități zilnice, risc de cădere și depresie. A fost realizată o abordare de îngrijire cuprinzătoare, adaptată acestor domenii, pentru a îmbunătăți starea de bine și independența funcțională. Reabilitarea musculo-scheletală la un pacient cu fragilitate semnificativă și comorbidități multiple a demonstrat un progres remarcabil. Pacienta a prezentat o reziliență fizică și mentală substanțială, menținând o perspectivă optimistă în fața provocărilor intervenției chirurgicale și traumatice.

– pentru pacienta B: scor MMSE = 24/30, pacienta se încadrează în afectare cognitivă ușoară; scor MNA = 21,6/30 indică faptul că pacienta este la risc de malnutriție; scor ADL = 1/6 arată dependență semnificativă în îndeplinirea activităților de auto-îngrijire de bază; scor IADL = 3/8 denotă dependență în gestionarea sarcinilor zilnice mai complexe; scor GDS = 5/15 sugerează simptome minime de depresie; la externare – scor GDS = 11/15 arată simptome moderate de depresie; risc de cădere (scala Downton) = 6 puncte denotă un risc crescut de cădere, iar scorul Scalei de Reziliență Fizică =9/15 reflectă un nivel moderat de reziliență, indicând necesitatea unor intervenții pentru a îmbunătăți reziliența. CGA a indicat necesitatea unei gestionări cuprinzătoare în mai multe domenii, incluzând funcția cognitivă, nutriția, statusul funcțional și activitățile zilnice, sănătatea emoțională. Creșterea notabilă a scorurilor de depresie a subliniat nevoia de atenție deosebită la sprijinul pentru sănătatea mentală. Intervențiile multidisciplinare au vizat îmbunătățirea capacității funcționale, asigurarea aderării nutriționale și furnizarea de suport mental și ambiental. Inițial, cazul prezentase o traiectorie pozitivă; însă, starea psiho-emoțională a pacientei s-a deteriorat progresiv în decurs de 28 de zile de spitalizare, afectând negativ recuperarea fizică. Această deteriorare a stării psiho-emoționale a dus la o adaptare deficitară și la o capacitate redusă de recuperare post-traumatică.

Astfel, remarcăm în cazul pacientei A o recuperare reușită, în pofida vârstei mai înaintate, a suportului familial și a statusului social deficitar, a reluat mersul cu ajutorul unui baston, s-a întors acasă unde și-a reluat activitățile anterioare. În cazul pacientei B, care beneficiază de un suport familial și o condiție socioeconomică mult mai bună decât în cazul primei paciente, recuperarea a fost modestă, nu a reluat mersul și a necesitat spitalizare într-un centru de îngrijiri. De aici reiese ca nivelul personal de reziliență explică rezultatele diferite ale celor două paciente.

Această discrepanță între cele două cazuri evidențiază clar modul în care nivelul de reziliență fizică și, mai ales componenta psihologică, precum și capacitatea intrinsecă, influențează direct rezultatele clinice, în procesul de recuperare. Reziliența puternică, susținută de un profil intrinsec sănătos, facilitează adaptarea și recuperarea funcțională, în timp ce o capacitate scăzută poate conduce la evoluții nefavorabile și la creșterea riscului de complicații.

Exemplul clinic 2.

Domnul P., un pacient de 75 de ani, a suferit recent amputarea haluxului stâng din cauza prezenței gangrenei; îngrijirea postoperatorie a fost realizată în departamentul de geriatrie, având în vedere multiplele comorbidități (boală arterială periferică, hipertensiune arterială, boală pulmonară obstructivă cronică, malnutriție, anemie). CGA a evidențiat un status cognitiv normal (scor MMSE = 27/30), un status depresiv moderat (scor GDS = 10/15), malnutriție (scor MNA = 14/30), fragilitate (scor FRIED = 4/5) și sindrom de imobilizare (scor ADL = 2, scor IADL = 3), reziliență crescută (Scala de Reziliență Fizică =12/15).

Planul de reabilitare a avut ca scop tratarea comorbidităților, nutriția adecvată, psihoterapie, fizioterapie și remiterea sindromului de imobilizare. S-a pus accent pe necesitatea reluării mersului și recăpătării abilităților de auto-îngrijire și reintegrare în familie.

După o lună de recuperare, s-a realizat vindecarea chirurgicală a plăgii, pacientul a reluat mersul cu suport (folosind un baston), însă a fost nevoie în continuare de asistență nutrițională, funcțională și psihologică, prin suport psihologic, nutrițional și fizioterapie. Pacientul a fost transferat în cadrul unui centru de îngrijire, unde a continuat recuperarea. Reinserția socială și familială s-a realizat după încă o lună, când pacientul și-a recăpătat abilitățile de auto-îngrijire, comunicare și relaționare.

Astfel, este nevoie de identificarea punctelor de intervenție pentru creșterea rezilienței și a capacității intrinseci. Exemple din viața reală ale adulților în vârstă rezilienți, care demonstrează o capacitate intrinsecă puternică, arată modul în care aceste construcții funcționează în practică. Programele comunitare care combină implicarea socială cu oportunități de activitate fizică conduc la îmbunătățirea dimensiunilor de sănătate, sprijinind viața independentă și satisfacția de viață a adulților în vârstă.

Heterogenitatea semnificativă în rândul populației în vârstă poate fi explicată prin faptul că unii adulți în vârstă își păstrează abilitățile cognitive, un statut fizic robust și o stare psihologică neafectată în pofida comorbidităților multiple, în timp ce alții nu.

 Implicații clinice și concluzii

Modul în care aceste cazuri ilustrează relația dintre reziliență și capacitatea intrinsecă reflectă aspecte fundamentale ale managementului geriatric comprehensiv, subliniind importanța evaluării multidimensionale și a intervențiilor personalizate la caz. Reziliența, atât prin componenta sa fizică cât și cea psihologică, reprezintă un factor esențial pentru răspunsul terapeutic, menținerea independenței funcționale și prevenirea instalării complicațiilor.

Literatura de specialitate confirmă că promovarea rezilienței și capacității intrinseci constituie un pilon central în strategia de îngrijire a populației vârstnice. Crearea unor programe multidisciplinare, care să integreze evaluarea biologică, funcțională și psihosocială, precum și aplicarea intervențiilor adaptate fiecărui pacient, pot determina optimizarea rezultatelor clinice, reducerea morbidității și îmbunătățirea calității vieții. Investiția în resurse umane, instrumente de evaluare și programe inovatoare va facilita trecerea către un model de îngrijire centrat pe eficientizarea potențialului de adaptare și recuperare, asigurând astfel un proces de îmbătrânire sănătoasă, demnă și activă.

Bibliografie:

1. World Health Organization. Ageing and health. Available online: https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/ageing-and-health (accessed on 2025, September 28).
2. López-Otín C, et al. The hallmarks of aging. Cell. 2013;153(6):1194-217.
3. Smith S, et al. Resilience and aging: A systematic review. Geriatr Gerontol Int. 2021;21(3):213-220.
4. Windle G. What is resilience? A review and concept analysis. Rev Clin Gerontol. 2011;21(3):152-169.
5. Bonanno GA. Resilience in aging and late life. Curr Opin Psychol. 2020;35:29-34.
6.  Colon-Emeric C, et al. Physical resilience in aging: implications for clinical practice. J Am Geriatr Soc. 2023;71(2):385-392.
7. Beatrix R, et al. The neurobiology of resilience in aging. Front Aging Neurosci. 2020;12:123.
8. Smith S, et al. Resilience and health in aging. Curr Opin Psychiatry. 2022;35(4):359-364.
9. Walker H, et al. Neuroplasticity and resilience in late adulthood. Neurobiol Aging. 2022;113:1-12.
10. Rubio-Rodríguez P, et al. Biomarkers of resilience in aging. Front Aging Neurosci. 2024;16:111.
11.  Serpell M, et al. The impact of lifestyle on resilience in later life. J Aging Health. 2022;34(7):1036-1050.
12. Nguyen A, et al. Neurobiological substrates of resilience in elderly individuals. Neurosci Lett. 2022;770:136285.
13. Parker D, et al. Biomarkers associated with resilience in older adults. J Gerontol A Biol Sci Med Sci. 2020;75(10):e166–e172.
14. Singh B, et al. Strategies to enhance resilience in geriatric populations. Clin Interv Aging. 2024;19:321-339.
15. Lee J, et al. The dynamic interplay of resilience and intrinsic capacity in aging. J Clin Med. 2023;12(3):987.