Conf. Univ. Dr. Ovidiu GavriloviciAuthor
O alternativă la perspectivele tradiționale ale îngrijirii (medicale, psihologice, sociale) la intersecție cu terapia narativă
În cele ce urmează vor fi prezentate sintetic două modele – unul conceptual și unul aplicativ – care se pot vedea în conexiune, deși sunt emergente din areale diferite ale activității umane – din sfera economiei dezvoltării și, respectiv, din aria terapeutică (medicală, psihologică, socială și comunitară). Este vorba de modelul capabilităților al lui Amartya Sen (1998), pe de o parte, și modelul narativ (care fundamentează terapia narativă) promovat de Michael White (2007).
Amartya Sen, indian de origine, a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Marea Britanie şi SUA, însă nu a fost înafara Indiei mai mult de şase luni consecutiv este sigur ca problemele şi rezultatele Indiei independente au rămas principala preocupare a vieţii sale. Sen a primit premiul Nobel pentru economie în 1998 și cartea lui influenta „Democrația ca libertate“ a fost tradusă și în limba română. După influența sa în aria economiei dezvoltării, concepția sa a găsit rezonanțe în arii conexe, în zona psiho-socială și medicală.
El a propus termenul de „funcţionalităţi“ [functionings] care însă nu surprind o dimensiune importantă a bunăstării, şi anume libertatea. Când Gandhi a ales să țină post, spune Sen, el nu a suferit același nivel al deprivării precum o persoană care suferea de foame din cauza sărăciei, pentru că, spre deosebire de acesta, Gandhi avea oportunitatea să mănânce, însă şi-a folosit libertatea de a nu mânca. De asemenea, conceptul de capabilități al lui Sen ia în considerare libertatea de a alege dintre comportamente alternative, în timp ce „deținutul“ care trăiește în penitenciar, „instituția totală“ a lui Goffman (1984) este caracterizat de o lipsă a capabilității.
Sen a realizat şi comparaţii similare între India şi China: deşi, la modul global, China prereformistă depăşise cu mult India în rezultatele sale în arii precum lupta contra analfabetismului, situaţia sănătăţii populaţiei, China reuşise acest lucru doar prin costuri mari în aria capacităţii de a alege.
Astfel, adevărata măsură a bunăstării nu ar trebui să fie funcţionalităţile actuale exercitate de o persoană ci capabilităţile acesteia – setul de funcţionalităţi din care poate să aleagă cineva. De exemplu, absolventul de universitate care serveşte la mese are un avantaj asupra colegului care are doar liceul pentru că cel cu educaţie universitară a facut o alegere (dintre mai multe opţiuni posibile)
Pentru a ajunge la conştientizarea alegerilor avem nevoie de o cultură a alegerilor/deciziilor; e nevoie de interiorizarea „libertăţii de a alege“ care se cultivă în situaţii de „alegere“; de asemenea, e nevoie de gândire critică, pentru a putea aprecia cât mai obiectiv, variatele rezultate probabile ale alegerilor care ar urma să fie în discuţie. De exemplu, un alpinist poate să sufere degerături în căţărarea pe un vârf foarte înalt are un avantaj faţă de cerşetorul care îngheaţă pe stradă din necesitate.
Critica centrala a utilitarianismului adusă de către Sen se referă la reducerea motivaţiei umane prin maximalizarea utilităţii persoanei; astfel, utilitarianismul practic elimină capacitatea de a acţiona. În această direcție, persoana foloseşte un criteriu exterior pentru justificarea alegerilor sale ceea ce în lumina abordării capabilităților conduce la alienare, micşorarea ocaziilor de a-şi oferi oportunităţi rezonante cu propriul sistem de valori, micşorarea ocaziilor de a-şi exercita libertatea de a alege între „funcţionalităţi“ reducţionist, aceasta făcându-se doar pe baza unui criteriu al utilităţii (adesea, material sau financiar). Această capacitate a unei persoane de a alege să facă un anumit lucru şi nu altul este văzut de Sen ca fiind principalul ingredient al bunăstării. Însă atâta timp cât alegerile sunt limitate doar la selectarea dintre opţiunile oferite de alţii (atâta timp cât setul de capabilităţi al cuiva este determinat de aranjamentele sociale faţă de care persoana nu are nici un control sau influenţă), nu există nici un fel de libertate reală.
În cartea sa pentru care a primit premiul Nobel pentru economie în 1998, Dezvoltarea ca libertate, Sen a făcut trecerea de la includerea libertăţii ca fiind instrumentală pentru bunăstare, şi de la percepţia libertăţii ca ingredientul esenţial al bunăstării, la înţelegerea bunăstării ca libertate. Libertatea de a avea o viaţă care are o raţiune în a fi valorizată de cineva include atât libertăţi pozitive (adevărate oportunităţi) cât şi negative (libertate vis-a-vis de constrângeri şi interferenţe), actualizate ca şi realizări.
Sen descrie un al patrulea concept din seria celor care determină nevoile umane:
- bogăţia (sau opulenţa) – resursele materiale de care cineva dispune (fie şi latent – acţiuni, proprietăţi, pe lângă lichidităţi),
- funcţionările sau funcţionalităţile (sau standardele reale de viaţă), – ceea ce realizează, în efect, persoana
- capabilităţile (sau adevăratele oportunităţi) – arealul din care persoana alege, în efect, ceea ce rezultă ca şi funcţionalităţi, şi
- vocea — ce are cineva de spus cu privire la determinarea aranjamentelor sociale în care ei sunt subiecţi
Recunoaşterea ca participant egal la viaţa socială şi politică a societăţii lasă totuşi persoana prinsă în obiceiurile, credinţele şi modelele de viaţă dominante. Pentru a completa imaginea unei persoane reale din societate, care deţine o anumită bunăstare, anumite funcţionări, capabilităţi şi o „voce“, aceasta are nevoie să atingă nivelul exprimării plenare de sine prin „vocea critică“ – capacitatea unei persoane de a trăi în societate şi de a-şi forma o perspectivă personală (bazată pe cultura şi istoria sa specifică) care poate fi exprimată deschis astfel încât capacitatea finală de a acţiona critic nu este doar acţiunea pe cont propriu, ci şi libertatea de a chestiona şi a reevalua ce se întâmplă în societate.
Sunt două aspecte ale unei persoane, spune Sen:
- capacitatea de acţiune (persoana ca şi „actor“),
- bunăstarea (persoana ca „pacient“)
Utilitarianismul simplifică aceasta concepţie presupunând că această capacitate a unei persoane este pur si simplu legată de maximalizarea bunăstării (sau „utilităţii“) până la eludarea maximalizării autenticităţii, valorii de sine, şi sensului de a exista a cuiva; astfel, capacitatea de a acţiona şi utilitatea sunt reduse la acelaşi lucru, de vreme ce persoana este „obligată“ să facă ceea ce este necesar în mod obiectiv pentru a maximaliza utilitatea lor. Din această perspectivă, utilitarianismul eşuează în încercarea de a distinge între „aspectul bunăstării“ şi „aspectul capacităţii de acţiune“, folosind o concepţie învechită despre persoană, lipsindu-i subiectivitatea şi orice capacitate pentru conflict moral, astfel riscând devenirea ca persoană neetică sau postarea în situaţii în care alegerile se pot vădi neetice prin nerespectarea drepturilor altora prin rezultatele acţiunilor (alegerilor) sale.
Exersarea umanităţii din noi are la bază, în perspectiva lui Sen trăirea libertății fundamentale de a ne bucura de exercitarea responsabilităţii. Dezvoltarea ca libertate – necesită îndepărtarea surselor majore care duc la privaţiuni de libertate sau la ne-exercitarea libertăţii. Concluzia și recomandarea, totodată, pentru implementatori: dorim dezvoltare (reală, sustenabilă)? Extinde libertăţile!
Această perspectivă contra dependenței și alienării generabile în cadrul unei practici a „îngrijirii“, în sens tradițional, intră în acord cu prescripții precum „Nu avuţia, ci libertatea este cea cu ajutorul căreia trebuie măsurată calitatea vieţilor noastre“ (Kofi Annan, Secretar General al Naţiunilor Unite) și „Dezvoltarea economică reprezintă, în esenţa sa, o creştere a libertăţii (…). Dezvoltarea, concepută cuprinzător şi corect, nu poate fi un concept antagonic libertăţii, ci constă exact în creşterea acesteia“ (Kenneth J. Arrow, Laureat al Premiului Nobel şi Profesor Emerit de Ştiinţe Economice, Universitatea Stanford).
Intersecții ale perspectivei capabilităților cu terapia narativă
În zona sudică a lumii, în Australia – terapeutul sistemic Michael White – și în Noua Zeelandă – antropologul sistemic David Epston – au colaborat în anii 1980 în a descrie noi practici terapeutice, pornind de la experiențe clinice lucrând cu copii cu suferințe mintale din aria tulburărilor alimentare.
În abordarea narativă ne situăm pe o paradigmă social construcționistă și identitatea este văzută ca fiind un construct în devenire, în spațiul narativ – identitatea intențională ar fi ceea ce se poate spune despre cineva, ce poate spune (pune în cuvinte) acel cineva despre el sau ea, ce este descris în artefacte, texte, sau în producțiile narative sau artistice, inclusiv cele digitale. Identitatea non-structuralistă este diferită de înțelesurile tradiționale, din abordările pozitiviste, ale „sinelui adevărat“, văzut ca o structură internă a psihicului, care ajunge în timp să fie „revelat“, descoperit, cunoscut. Dimpotrivă, în perspectiva devenirii, identitatea intențională este fluidă, este la intersecția cunoașterii de sine și ce se poate cunoaște din experiența altora și din cultură despre cineva, este negociat și este supus remanierilor continue.
Între descrierile identității intenționale se pot enumera intențiile, speranțele, dezideratele, visele, aspirațiile, valorile, principiile, angajamentele cuiva – sunt categorii apreciative ale identității care sunt emergente și care structurează orientarea unei persoane in relațiile sale cu sine, cu ceilalți, și în raport cu procesele culturale, simbolice. (În complementaritate, identitatea structuralistă ar fi definită de aspectele „interne“ ale psihismului, oferite de teoriile din psihologia pozitivistă, precum inconștientul, motivele, personalitatea, reprezentările, gândirea, etc.).
Legătura între modelul conceptual al capabilităților și cel al identității intenționale din terapia narativă rezidă din posibilitatea agentică a angajării celui invitat și susținut prin facilitare narativă să descrie aspectele definitorii nonstructuraliste menționate mai sus: din aria intenții-speranțe-deziderate-vise-valori… care se constituie în ceea ce Amartya Sen promovează drept „voce“. În plan narativ, Vocea este puterea persoanei de a descrie preferințele sale în fața cuiva sau a unui public, unei audiențe a vieții sale. De asemenea, în plan narativ, Vocea critică ar putea fi descrisă de expresia preferințelor cuiva (elemente ale identității intenționale) care ar putea sa se dovedească a fi în conflict, sau în contrast, alternative cu cele normative, ale altora, sau cele vehiculate predominant, în relații, în discursuri, în cultură.
Din această perspectivă am putea lectura terapia narativă drept un vehicul ghidat, facilitat, de către terapeutul narativ, cu efecte de dezvoltare a capabilităților expandând Vocea și chiar a Vocii critice a persoanei-povestitor, a persoanei care devine un agent narativ promotor al criteriilor și standardelor convenabile, dezirabile – poziționând astfel ansamblul colaborativ „facilitator-persoană“ drept o alianță activă pentru o viață mai bună.
Modelul lui Sen aplicat în practica narativă ar putea fi sintetizat astfel: dacă dezvoltarea ca libertate – necesită îndepărtarea surselor majore care duc la privațiuni de libertate sau la ne-exercitarea libertății, Michael White recomandă acompanierea cuiva întru contexte care dezvoltă treptat povestiri (narațiuni) mai bogate, mai rafinate, mai complexe (care surprind nuanțele variate ale experiențelor relevante și includ aspectele preferate, dezirabile la care ajung persoanele implicate).
Dacă la Amartya Sen, concluzia și recomandarea, totodată, pentru implementatori era: Dorim dezvoltare (reală, sustenabilă)? Extinde libertățile! – pentru terapia narativă este asigurarea unei „libertăți narative“, extinderea posibilităților de a descrie experiențele vieții și ordinea „firii“, ordinea axiologică la care a ajuns cineva care este invitat în centru pentru a (re)deveni autor al unor narațiuni inspirate și inspiraționale despre sine, relații și viață, care pot deveni adevărate scenarii demne de a fi urmate, aplicate în practică.
Așadar, bazat pe o înțelegere a modelului capabilităților, pentru o societate democratică în care putem conviețui și progresa, ar fi necesar să asigurăm dreptul (narativ) al fiecăruia de a-și spune povestea, în felul lui, chiar dacă aceasta ar putea fi exotică, diferită, alternativă la cele care îl înconjură.
Terapia narativă așadar, ar permite explorări și apoi exprimări care expandează descrierile experiențelor și, corelat, al identităților protagoniștilor, al celor care sunt „pe scena“ acestor povestiri, onorând ceea ce am putea numi procese „dignifiante“ (de redare sau de redobândire a demnității cuiva) sau procese reumanizatorii (de repunere în drepturi narative a cuiva, permițându-i să propună propriile narațiuni definitorii).
Bibliografie
- Goffman, E. (1984) „Characteristics of Total Institutions„ (pp. 464-477) in Kelly Delos. Deviant Behavior, New York: St. Martin’s Press.
- Sen, A. (2004). Dezvoltarea ca libertate. București: Editura Economică.
- White, M. (2007). Maps of narrative practice (1st ed.). New York: W.W. Norton & Co.
