Istoric, termenul de „reumatism“ a fost aplicat tuturor durerilor musculare, osoase sau articulare; medicina modernă a redescris conceptul de „boală reumatică“ drept un grup de afecțiuni inflamatorii care conduc la perturbarea funcțiilor normale ale musculaturii, oaselor, articulațiilor, precum și ale unor organe interne. În prezent se cunosc peste 200 de asemenea afecțiuni, clasificate ca fiind de cauză autoimună, autoinflamatorie, degenerativă sau metabolică. Patogeneza bolilor reumatice nu este totuși pe deplin înțeleasă, considerându-se, în prezent, că atât factori genetici, cât și de mediu contribuie la generarea unor reacții imune / inflamatorii neadecvate, cu consecințe nefaste pentru organism.
O parte semnificativă a studiilor genetice recente s-a concentrat asupra acestor afecțiuni reumatice, atât asupra celor cu determinism monogenic, cât și poligenic. Febra mediteraneană familială, sindroamele periodice asociate criopirinei (CAPS), sindroamele periodice asociate receptorului factorului de necroză tumorală (TRAPS) sau interferonopatiile de tip I sunt exemple din prima categorie, fiind cauzate de variante patogene ale genelor MEFV, NLRP3, TNFRSF1A și, respectiv, TMEM173. Pe de altă parte, studiile de asociere GWAS au identificat numeroși loci ce predispun la un risc crescut de a dezvolta afecțiuni reumatice.
Astfel, artrita reumatoidă, întâlnită la cca. 1% din populație, este o afecțiune autoimună cronică caracterizată prin inflamația articulațiilor sinoviale, puternic asociată cu regiunea antigenului leucocitar uman (HLA), în special cu genele HLA-DR4 și HLA-DRB1. 60-70% dintre pacienții europeni cu artrită reumatoidă prezintă HLA-DR4, comparativ cu cca. 30% din populația generală. Anumite alele ale HLA-DRB1, cunoscute sub denumirea de „epitop comun”, sunt asociate cu un risc mai mare de a dezvolta artrită reumatoidă. În plus, alți factori genetici, precum PTPN22, STAT4 și TRAF1, au fost, de asemenea, implicați în susceptibilitatea la artrită reumatoidă, alături de factori non-genetici.
Lupusul eritematos sistemic este, de asemenea, o boală autoimună complexă care afectează mai multe sisteme de organe, și în care, similar cu artrita reumatoidă, regiunea HLA joacă un rol semnificativ: alelele HLA-DR și HLA-DQ au fost identificate ca factori de risc, alături de unele gene implicate în reglarea imunității, precum IRF5, STAT4 și PTPN22.
Spondilita anchilozantă afectează în principal coloana vertebrală și articulațiile sacroiliace, provocând durere și rigiditate. Gena HLA-B27 este cel mai cunoscut factor de risc asociat cu această patologie. Aproximativ 90% dintre persoanele cu spondilită anchilozantă sunt purtătoare ale acestei alele, comparativ cu 7% din populația generală, ceea ce sugerează că cca. 5% dintre cei care au alela dezvoltă boala. Rudele de gradul I ale unei persoane afectate au 20% șanse de a prezenta simptome. Și alți factori genetici, cum ar fi ERAP1 și IL23R, ca și de mediu contribuie la riscul de spondilită anchilozantă.
Osteoartrita este cea mai frecventă formă de artrită și se caracterizează prin afectarea cartilajului articular. Spre deosebire de artrita reumatoidă și de lupusul eritematos sistemic, osteoartrita este în primul rând o boală degenerativă. Studiile genetice au identificat mai multe gene asociate cu riscul de osteoartrită, printre care GDF5, COL2A1 și ASPN, gene implicate în formarea, menținerea și repararea cartilajului.
În contrast cu afecțiunile enumerate mai sus, unde variantele patogene cauzative sunt constitutive (prezente în toate celulele organismului), recent descrisul sindrom VEXAS (acronimul: vacuole – enzima E1 – asociat cromozomului X – autoinflamator – somatic) este consecința unor mutații dobândite pe parcursul vieții în gena UBA1, mutații prezente doar în măduva osoasă și în sânge. Sindromul se prezintă ca o combinație variabilă de manifestări inflamatorii și hematologice și are o prevalență estimată la aproximativ un milion de persoane la nivel mondial. Diagnosticarea genetică a pacienților cu VEXAS este esențială pentru orientarea managementului terapeutic, prezentarea clinică heterogenă, atipică, putând ridica dificultăți în diagnosticarea clinică.
Identificarea markerilor genetici asociați cu bolile reumatice a deschis astfel noi căi pentru medicina personalizată: identificarea persoanelor cu risc crescut de a dezvolta aceste afecțiuni – uneori în ciuda unor prezentări clinice nespecifice sau atipice – permite intervenția timpurie, luarea de măsuri preventive, ca și ghidarea deciziilor terapeutice. De exemplu, persoanele cu antecedente familiale de artrită reumatoidă sau lupus eritematos sistemic pot efectua teste genetice pentru stabilirea riscului, având astfel argumente solide pentru a implementa schimbări ale stilului de viață sau terapii preventive. Mai mult, anumiți markeri genetici pot prezice răspunsul unui pacient la terapiile biologice în cazul artritei reumatoide sau lupusului eritematos sistemic, permițând medicilor să aleagă tratamentul cel mai eficient pentru fiecare persoană în parte.
