Artrita reumatoidă este una dintre afecțiunile care au însoțit omul de-a lungul istoriei însă care, paradoxal, a căpătat un nume de-abia în urmă cu cca. 200 de ani. Prima posibilă descriere a fost încercată de Hipocrate, in jurul anilor 300 î. Chr.: afectarea artritică a mâinilor și a labelor picioarelor, cu extindere progresivă spre coate și genunchi, cu debut în jurul vârstei de 30 de ani. Un text medical indian din 123 d. Chr. descrie, de asemenea, simptome similare artritei reumatoide. Săpăturile arheologice din Egipt au descoperit rămășițe umane cu articulații deformate de artrită, urmate de descoperiri similiare medievale în Europa. De-abia în 1800, medicul francez Augustin Jacob Landré-Beauvais a realizat prima descriere modernă a acestei boli, clasificând-o (în mod eronat) drept gută astenică primară, diferită de osteoartrită și gută. La jumătatea secolului al XIX-lea, medicul englez Alfred Garrod schimbă această denumire în gută reumatică, iar în 1890, fiul său, Archibald Garrod, contributor de seamă al cercetării bolilor înnascute de metabolism și descoperitorul alcaptonuriei, îi stabilește deumirea prezentă, de artrită reumatoidă, pentru a reflecta în mod corect inflamația articulară similară reumatismului (termen medical vechi ce desemna durerea si edemul articular).
Artrita reumatoidă este una dintre cele mai prevalente boli cronice autoimune sistemice progresive și este caracterizată de inflamație simetrică la nivel articular sinovial, de obicei la articulațiile mici, extinzându-se progresiv la cele mari, însoțită de durere persistentă; cartilajele și oasele sunt treptat distruse, ducând la deformarea ireversibilă a articulațiilor. Incidența sa este de cca. 3:100.000, iar prevalența – cca. 1%, crescând odată cu vârsta. Femeile sunt de aproximativ 2 ori mai predispuse la aceasta boală decât barbații. Debutul bolii are loc, tipic, între 30-60 de ani, însă în forma sa juvenilă este descrisă și la copii.
Cauzele artritei reumatoide sunt relativ puțin înțelese. Boală multifactorială, implică atât factori de mediu (fumat, infecții, traume), cât și genetici, ce conduc la un răspuns autoimun care generează hipertrofie sinovială, inflamație articulară cronică, dar și manifestări extraarticulare.
Multiple gene au fost descrise în asociere cu artrita reumatoidă, estimându-se o heritabilitate de 60%. Aproximativ jumătate din cazuri se datorează alelelor HLA-DRB1, în particular HLA-DRB1*01, HLA-DRB1*04, HLA-DRB1*10 și DPB*1, ca și altor gene non-HLA, între care PTPN22, TRAF1, CXCL-12, CTLA4, TBX5, STAT4, FCGR, PADI4, MTHFR, ce contribuie însă la susceptibilitatea pentru artrita reumatoidă. La acestea, se adaugă și factori epigenetici cum ar fi metilarea ADN, acetilarea și metilarea histonelor, ca și modificarea anormală posttranscripțională a proteinelor din celulele imune prin sialilare și fucozilare. Complexitatea acestor mecanisme ridică dificultăți în ceea ce privește aplicabilitatea descoperirilor științifice în practica clinică, în particular în diagnosticul genetic.
Alela HLA-DRB1*08 crește susceptibilitatea la formele oligoarticulare și poliarticulare de artrită idiopatică juvenilă (AIJ). HLA-DRB1*01 și HLA-DRB1*04 sunt asociate cu AIJ cu factor reumatoid pozitiv și cu cea sistemică. În același timp, însă, HLA-DRB1*04 are un efect protector în majoritatea celorlalte subtipuri. În plus, HLA-DRB1*11 predispune, de asemenea, la AIJ oligoarticulară și poliarticulară. Toate acestea subliniază potențialul folosirii acestor markeri pentru a distinge între diferitele subtipuri. Efectele acestor alele sunt complicate, mai departe, de o potențială variabilitate în diferite contexte etnice.
Pot fi folosite informațiile genetice disponibile în practica clinică? Genetica nu face deocamdată parte din abordarea standard a bolilor reumatice, deși sunt descrise asocieri genetice și riscuri conferite de diferite alele. Cu toate acestea, chiar și asocierile cele mai puternice indică un risc crescut doar de 4 ori, de a suferi de această boală. Totuși, recent, au început să apară teste comerciale direcționate spre consumator care au fost create cu intenția de a face predicții privind riscul individual de boală reumatică al persoanei testate. Aceste teste folosesc scorul de risc poligenic, un algoritm ce reprezintă suma alelelor de risc pe care o persoană le are, ponderată de efectul fiecărei variante nucleotidice (SNP – single nucleotid variant). Sharma et al. (Best Practice & Research Clinical Rheumatology 2024;38:1019682024) descriu următoarea situație ipotetică: un pacient cu gută se prezintă cu un istoric de 6 săptămâni de inflamație dureroasă la mâini și genunchi, respectiv cu istoric familial de psoriazis. Diagnosticul diferențial include artrita reumatoidă, artrita psoriazică și guta. Genotiparea pacientului permite calculul probabilităților pentru fiecare dintre aceste cauze, facilitând astfel diagnosticul. Simularea pe loturi de pacienți a relevat valori predictive negative bune, de 96%, însă valori predictive pozitive modeste, de 70,3%. Aceste valori sugerează ca scorurile poligenice au potențial de a suplimenta evaluarea clinică, însă mai sunt încă necesare perfecționări și rafinări ale algoritmilor de calcul. Ceea ce ne permite să sperăm la un viitor apropiat în care genetica își va putea aduce contribuția la îngrijirea pacienților cu artrită reumatoidă.
