Diabetul dublu: fiziopatologie, implicații clinice și management — o revizuire actuală

Double diabetes: pathophysiology, clinical implications and management — a contemporary review

Abstract

Background: “Double diabetes” (DD) denotes coexistence of autoimmune insulin deficiency (features of type 1 diabetes) and the insulin resistance/metabolic features typical of type 2 diabetes. The rising prevalence of obesity and the broadening obesity epidemic have increased recognition of this overlap, with important diagnostic and therapeutic implications.

Objective: To synthesize evidence from the last five years on epidemiology, pathophysiology, diagnosis, complications and contemporary management strategies for double diabetes, and to highlight gaps and research priorities.

Methods: We performed a targeted literature search of PubMed/PMC, ClinicalTrials.gov and major diabetology journals from 1 Jan 2021 to 1 Feb 2026 using search terms “double diabetes”, “hybrid diabetes”, “type 1.5”, “insulin resistance AND type 1 diabetes”.

Results: Insulin resistance is present in many patients with T1D and may appear early in disease course. Insulin resistance in T1D is multifactorial (genetics, obesity, overinsulinization, inflammation), and contributes to higher cardiovascular and microvascular risk in affected patients.

Conclusion: Double diabetes is an increasingly recognized clinical phenotype that requires combined attention to autoimmune (insulin deficiency) and metabolic (insulin resistance) drivers. Standardized diagnostic criteria, prospective registries, and randomized trials targeting cardio-renal outcomes and safety in this population are priorities.

Introducere

Istoric, clasificarea diabetului separă insuficiența celulelor beta mediată autoimun (diabetul de tip 1) de boala metabolică dominată de insulinorezistență (diabetul de tip 2). Cu toate acestea, creșterea obezității, îmbătrânirea cohortelor de persoane cu diabet autoimun și recunoașterea fiziopatologiei suprapuse au estompat aceste linii. Termenul de „diabet dublu” (menționat și ca diabet hibrid sau tip 1.5 în unele publicații) este utilizat pentru a descrie pacienții care prezintă caracteristici ale ambelor entități. Recunoașterea corectă este importantă deoarece DD este asociat cu o incidență crescută a complicațiilor și necesită o abordare terapeutică integrată. Revizuirile contemporane și analizele de cohortă din perioada 2021–2025 subliniază această tendință.

Metode — Strategia de căutare și criterii de incluziune

Au fost studiate în PubMed/PMC, ClinicalTrials.gov și Google Scholar articole în limba engleză în perioada 1 ianuarie 2021 – 1 februarie 2026, utilizând combinații de termeni: „double diabetes”, „hybrid diabetes”, „type 1.5”, „latent autoimmune diabetes”, „insulin resistance AND type 1 diabetes”. Au fost prioritizate: revizuiri sistematice, meta-analize, studii controlate randomizate (RCT), cohorte observaționale mari și indicații de ghid. Au fost incluse studii care abordează epidemiologia, fiziopatologia, diagnosticul, complicațiile și managementul. Revizuiri narative și sistematice contemporane cheie au fost utilizate pentru a contextualiza rezultatele.

Epidemiologie și caracteristici clinice

Există puține estimări robuste la nivel de populație pentru DD din cauza lipsei unei definiții standardizate; majoritatea estimărilor se bazează pe cohorte de persoane cu diabet de tip 1 care prezintă obezitate, hipertensiune, dislipidemie sau necesar ridicat de insulină. Prevalența variază, probabil în funcție de regiune, și urmează prevalența de fond a obezității și a sindromului metabolic. Revizuirile narative contemporane proiectează o prevalență în creștere în paralel cu obezitatea globală.

Semnalele clinice tipice care ar trebui să ridice suspiciunea de DD la un pacient cu diabet autoimun includ: creșterea neașteptată în greutate, obezitatea centrală, creșterea rapidă a necesarului de insulină (dincolo de ceea ce este explicat prin creștere sau glicemie), antecedente familiale de diabet de tip 2 și trăsături ale sindromului metabolic (hipertensiune, dislipidemie). Invers, pacienții cu diabet de tip 2 care prezintă autoanticorpi pozitivi sau progresie rapidă către necesarul de insulină ar trebui evaluați pentru disfuncția autoimună a celulelor beta (ex. LADA).

Fiziopatologie — Cum se intersectează mecanismele T1D și T2D

• Insulinorezistența în T1D: Studiile umane contemporane care utilizează clamp-ul euglicemic-hiperinsulinemic și măsurători specifice țesuturilor arată că insulinorezistența poate fi prezentă precoce în diabetul autoimun și poate fi independentă de IMC la unii pacienți. Mecanismele contributive includ predispoziția genetică, adipozitatea, inflamația de grad scăzut, alterările adipokinelor, depunerea ectopică de grăsime și efectele livrării periferice de insulină exogenă (diferențe în expunerea hepatică vs. periferică la insulină).
• Autoimunitatea în fenotipurile diabetului de tip 2: Autoanticorpii (GAD, IA-2) sunt uneori prezenți la pacienții clasificați clinic inițial ca având diabet de tip 2, ce evoluează cu necesar de insulină, fapt ce obiectivează astfel autoimunitate si duce la un diagnostic de diabet autoimun latent al adultului, cu pierderea progresivă a celulelor beta. Acest lucru subliniază heterogenitatea în spectrul diabetului, atât din punct de vedere clinic, cât și etiopatogenic.
• Suprapunerea genetică și de mediu: Locii de risc genetic partajați și factorii epigenetici/de mediu (mediu obezogen, stil de viață sedentar) pot predispune unii indivizi atât la distrugerea autoimună a celulelor beta, cât și la insulinorezistență, producând suprapunerea clinică.

T2D: Autoimunitate / Caracteristici de tip 1 cu debut la adult

Deși o mare parte a discuțiilor clinice despre diabetul dublu se concentrează asupra persoanelor cu diabet zaharat tip 1 care dezvoltă rezistență la insulină sau caracteristici metabolice similare diabetului zaharat tip 2, este la fel de important să recunoaștem că unii indivizi diagnosticați inițial cu diabet zaharat tip 2 pot manifesta ulterior disfuncție autoimună a celulelor β. Acest aspect are implicații importante pentru diagnostic, prognostic și deciziile terapeutice.

Diabetul autoimun latent la adult (LADA)

O entitate clinică bine recunoscută, care ilustrează acest fenomen, este diabetul autoimun latent la adult (LADA) — o formă de diabet ce prezintă atât caracteristici ale distrucției autoimune a celulelor β (tipică DZ1), cât și trăsături clinice ale DZ2 la momentul diagnosticului. LADA apare de obicei la adulți (>30 ani) și poate fi inițial tratat ca DZ2, datorită debutului lent și menținerii parțiale a secreției endogene de insulină.

Totuși, pacienții cu LADA prezintă autoanticorpi asociați diabetului (cel mai frecvent anti-GAD), dezvoltă progresiv insuficiență a celulelor β și necesită adesea insulinoterapie mai devreme decât pacienții cu DZ2 clasic. Această formă de „diabet autoimun cu debut la adult” reprezintă o proporție semnificativă din cazurile etichetate inițial ca DZ2 — estimările sugerează că aproximativ 5%–12% dintre pacienții diagnosticați cu DZ2 la adult ar putea îndeplini de fapt criteriile pentru LADA atunci când sunt investigați corespunzător.

În general, LADA se diferențiază de DZ1 clasic prin independența inițială față de insulină și prin progresia mai lentă către deficit insulinic absolut; totuși, fiziopatologia sa se suprapune semnificativ cu mecanismele autoimune ale DZ1. Asociația Americană de Diabet (ADA) consideră LADA parte a spectrului DZ1 datorită bazei autoimune, în timp ce Organizația Mondială a Sănătății și alți autori o clasifică uneori ca formă „hibridă”, tocmai datorită suprapunerii cu caracteristicile clinice ale DZ2.

Implicațiile autoimunității în DZ2 fenotipic

Dincolo de conceptul definit de LADA, există dovezi emergente că autoimunitatea insulară sau pierderea mediată imun a celulelor β pot fi prezente și la pacienți clasificați fenotipic drept DZ2. Markeri imunologici, inclusiv autoreactivitate celulară și autoanticorpi umorali, au fost identificați la subgrupuri de pacienți cu DZ2 tipic sau de lungă durată, sugerând că distrucția autoimună a celulelor β poate coexista cu rezistența la insulină — o suprapunere imunometabolică relevantă pentru conceptul de diabet dublu.

În plus, o serie de cazuri și studii observaționale recente, descriu progresia reală de la un fenotip clinic de DZ2 către un fenotip autoimun, inclusiv apariția de novo a autoanticorpilor la unii pacienți. Acest fenomen ar putea fi legat de predispoziții genetice (de exemplu, alele HLA clasa II cu risc crescut) și de factori declanșatori imunologici precum expunerea la insulină exogenă sau alți factori de mediu. În astfel de situații, fenotipul clinic evoluează de la o stare predominant insulinorezistentă la una caracterizată prin afectare autoimună semnificativă a celulelor β, rezultând un parcurs clinic complex, ce combină trăsături fiziopatologice atât ale DZ1, cât și ale DZ2.

Nerecunoașterea autoimunității emergente la pacienții diagnosticați inițial cu diabet de tip 2 poate conduce la strategii terapeutice suboptimale (de exemplu, intensificarea continuă a terapiei orale în contextul pierderii progresive a funcției celulelor β) și la întârzierea inițierii insulinoterapiei atunci când aceasta este necesară. Aceste erori de clasificare pot, de asemenea, distorsiona înțelegerea epidemiologică a subtipurilor de diabet și pot contribui la subestimarea poverii reale a bolii rezultate din suprapunerea mecanismelor autoimune și metabolice — esența conceptului de diabet dublu.

Clinicienii trebuie să rămână vigilenți față de semnele sugestive de autoimunitate a celulelor β la adulții cu DZ2, cum ar fi răspunsul slab la terapiile convenționale, scăderea rapidă a nivelurilor de C-peptid, variabilitatea glicemică inexplicabilă și prezența autoanticorpilor insulari (anti-GAD, IA-2, ZnT8), și să ia în considerare reevaluarea tipului de diabet în cadrul unei abordări terapeutice personalizate.

Diagnostic și clasificare — Practică actuală și limitări

Nu există un criteriu de diagnostic acceptat universal pentru DD. Majoritatea autorilor  utilizează o abordare pragmatică, operațională (diagnostic de diabet de tip 1 sau autoanticorpi pozitivi + prezența insulinorezistenței/sindromului metabolic), dar pragurile (ce măsuri ale insulinorezistenței, valorile de cut-off pentru sindromul metabolic, rolul dozei de insulină) variază. Acest lucru împiedică epidemiologia comparativă și proiectarea studiilor clinice.

Evaluarea diagnostică sugerată în suspiciunea de DD (sintetizată din revizuiri recente) se referă la: confirmarea statusului autoimun (anticorpi GAD65, IA-2, ZnT8 și dacă este necesar, peptidul C pentru a evalua funcția reziduală a celulelor beta), evaluarea IMC/circumferinței taliei, lipidelor a jeun, tensiunii arteriale, HOMA-IR sau surogate clinice (necesarul de insulină raportat la greutate) și screening-ul pentru boala ficatului gras non-alcoolic și alte componente ale sindromului metabolic. Utilizarea clamp-ului euglicemic este limitată la cercetare.

Complicații și prognostic

Mai multe analize de cohortă și revizuiri raportează că DD este asociat cu rate mai mari de complicatii microvasculare (retinopatie, nefropatie) și macrovasculare, uneori independent de controlul glicemic, sugerând contribuția factorilor de risc metabolic dincolo de hiperglicemie. Acest lucru necesită un management eficient al riscului cardiovascular la acești pacienți.

Management — Principii și dovezi (2021–2026)

• Principii generale: îngrijire integrată, care abordează atât deficiența de insulină (insulinoterapie optimă, tehnologie, unde este disponibilă), cât și sindromul metabolic (managementul greutății, controlul tensiunii arteriale și al lipidelor, optimizarea stilului de viață), păstrând, atât cât este posibil, funcția reziduală a celulelor beta.
• Stil de viață: dietă personalizată, intervențiile pentru scăderea în greutate și activitatea fizică structurată rămân strategii fundamentale pentru combaterea insulinorezistenței și ar trebui prioritizate la pacienții cu diabet autoimun supraponderali/obezi. Există un interes emergent pentru farmacoterapia de scădere în greutate și chirurgia metabolică la persoanele selectate cu T1D și obezitate severă, dar datele sunt limitate și trebuie individualizate.
• Insulinoterapia și tehnologia: optimizarea insulinoterapiei (tehnica clasică vs. pompă, coroborarea dozelor de insulină cu aportul carbohidraților, sisteme automate de livrare a insulinei/sisteme hibride cu buclă închisă) rămâne centrală; tehnologia poate reduce variabilitatea glicemică și dozele de insulină, dar nu înlocuiește necesitatea de a aborda riscul metabolic.
• Metformin și sensibilizatori la insulină: Metforminul a fost utilizat ca adjuvant în diabetul de tip 1 pentru a aborda insulinorezistența, cu efecte satisfăcătoare asupra dozei de insulină și greutății. Tiazolidindionele sunt limitate de profilul efectelor adverse (creștere în greutate, retenție de lichide) și nu sunt recomandate pe scară largă.
• Perspective terapeutice farmacologice:
  • Inhibitori SGLT2: Studiile clinic randomizate (ex. In Tandem pentru sotagliflozin; DEPICT pentru dapagliflozin) au demonstrat o scădere modestă a HbA1c, reduceri ale greutății corporale și ale necesarului de insulină atunci când sunt adăugate la insulină în T1D. Cu toate acestea, inhibitorii SGLT2 cresc riscul de cetoacidoză diabetică (CAD), uneori euglicemică și necesită selecție atentă, educație privind cetonele și monitorizare. Analizele recente evaluează rezultatele cardio-renale și strategiile de atenuare a riscului de CAD.
  • Agoniști ai receptorilor GLP-1: GLP-1 RA (liraglutidă, semaglutidă) au fost investigați ca adjuvanți în populațiile cu T1D și supraponderalitate/obezitate și demonstrează scădere în greutate și efecte de reducere a necesarului de insulină, cu impact variabil asupra HbA1c. Datele privind siguranța și rezultatele cardio-renale pe termen lung în T1D/DD sunt încă incomplete; studiile sugerează mai puține îngrijorări privind CAD comparativ cu inhibitorii SGLT2, dar efectele adverse gastrointestinale și dozarea atentă sunt aspecte de luat în considerare.
  • Alți agenți: Există interes de cercetare pentru strategiile combinate de incretine, noi agenți de scădere în greutate și agenți care afectează consumul de energie, dar dovezile specifice pentru DD sunt preliminare.
• Considerente de siguranță: Orice farmacoterapie non-insulinică adjuvantă la pacienții cu diabet autoimun (sau DD) trebuie evaluată pentru riscul de CAD, hipoglicemie, infecții genitourinare sau alte efecte adverse specific terapiei. Decizia multidisciplinară, care să respecte indicațiile de prescripție în vigoare, educația pacientului privind monitorizarea cetonelor și planurile clare de salvare sunt esențiale.

Arii de cercetare activă și întrebări deschise (noutăți / priorități)

Pe baza literaturii 2021–2026, subiectele prioritare includ:

1. Definiție standardizată și praguri de diagnostic pentru DD (alegerea biomarkerilor, identificarea momentelor de utilizezare a peptidului C și panelurilor de anticorpi, dar și valorile sugestive pentru insulinorezistența „semnificativă clinic”).
2. Studii prospective de evoluție naturală și registre pentru a determina incidența, prevalența și rezultatele pe termen lung (evenimente cardio-renale, rezultate microvasculare) în DD.
3. Studii randomizate cu rezultate ale terapiilor adjuvante la pacienții cu diabet de tip 1 și insulinorezistență, cu putere statistică pentru obiective cardio-renale și siguranță (CAD).
4. Studii mecanistice ale insulinorezistenței specifice țesuturilor în diabetul autoimun (mușchi vs. ficat vs. țesut adipos) și interacțiunea cu autoimunitatea și farmacocinetica insulinei exogene.
5. Știința implementării pentru utilizarea sigură a inhibitorilor SGLT2 și GLP-1 RA în populațiile reale cu diabet autoimun/DD: protocoale pentru monitorizarea cetonelor, educația pacienților și verificări de siguranță asistate de tehnologie.

Algoritm practic propus pentru clinicieni (rezumat)

1. Suspicionarea DD la pacienții cu diabet de tip 1 care dezvoltă obezitate, sindrom metabolic sau o creștere bruscă și susținută a necesarului de insulină. Confirmarea statusului autoimun și măsurarea peptidului C, dacă există incertitudine diagnostică.
2. Screening pentru riscul cardio-renal (TA, profil lipidic, albumină urinară, steatoză hepatică) și tratament conform ghidurilor.
3. Optimizarea insulinoterapiei și a stilului de viață în primă instanță. Luarea în considerare a farmacoterapiilor adjuvante (metformin, GLP-1 RA, SGLT2i) numai după discuții multidisciplinare, verificarea statusului de reglementare local și asigurarea educației pacientului privind prevenirea CAD și monitorizarea cetonelor.

Discuții

Ultimii cinci ani au adus o recunoaștere tot mai mare a faptului că diabetul este un spectru mai degrabă, decât o dihotomie. Revizuirile și analizele contemporane subliniază că mulți pacienți cu diabet de tip 1 prezintă o insulinorezistență semnificativă clinic care afectează rezultatele și deciziile de management. Terapiile adjuvante dezvoltate pentru diabetul de tip 2 extind setul de instrumente terapeutice ale clinicienilor pentru DD, dar compromisurile privind siguranța (în special riscul de CAD cu SGLT2i) necesită strategii robuste de atenuare a riscurilor. Absența unei definiții standard pentru DD este un obstacol central pentru cercetare și practica clinică; dezvoltarea unei definiții de consens ar trebui să fie o prioritate majoră pentru comunitatea de diabetologie.

Concluzii

Diabetul dublu reflectă o suprapunere clinică importantă între deficiența autoimună de celule beta și insulinorezistență. Clinicienii ar trebui să depisteze comorbiditățile metabolice la persoanele cu diabet de tip 1, să aplice modele de îngrijire holistică și să ia în considerare terapiile adjuvante la pacienții selectați cu obezitate/insulinorezistență, fiind atenți la siguranță. Prioritățile de cercetare includ definiții de consens, registre prospective și studii axate pe rezultate ale agenților adjuvanți în DD.

Bibliografie

1. Kietsiriroje N, Pearson S, Campbell M, Ariëns RAS, Ajjan RA. Double diabetes: A distinct high-risk group? Diabetes Obes Metab. 2019 Dec;21(12):2609-2618. doi: 10.1111/dom.13848. Epub 2019 Aug 19. PMID: 31373146.
2. Bielka W, Przezak A, Molęda P, Pius-Sadowska E, Machaliński B. Double diabetes-when type 1 diabetes meets type 2 diabetes: definition, pathogenesis and recognition. Cardiovasc Diabetol. 2024 Feb 10;23(1):62. doi: 10.1186/s12933-024-02145-x. PMID: 38341550; PMCID: PMC10859035.
3. Popovic DS, Papanas N. Double Diabetes: A Growing Problem Requiring Solutions. Exp Clin Endocrinol Diabetes. 2022 Apr;130(4):268-274. doi: 10.1055/a-1392-0590. Epub 2021 Feb 26. PMID: 33636739.
4. American Diabetes Association Professional Practice Committee. Classification and diagnosis of diabetes: Standards of Care in Diabetes 2025. Diabetes Care. 2025;48(Suppl 1):S20-S40.
5. Oboza P, Ogarek N, Olszanecka-Glinianowicz M, Kocelak P. Can type 1 diabetes be an unexpected complication of obesity? Front Endocrinol (Lausanne). 2023 Mar 31;14:1121303. doi: 10.3389/fendo.2023.1121303. PMID: 37065759; PMCID: PMC10102381.
6. Jones AG, McDonald TJ, Shields BM, Hagopian W, Hattersley AT. Latent Autoimmune Diabetes of Adults (LADA) Is Likely to Represent a Mixed Population of Autoimmune (Type 1) and Nonautoimmune (Type 2) Diabetes. Diabetes Care. 2021 Jun;44(6):1243-1251. doi: 10.2337/dc20-2834. Epub 2021 May 20. PMID: 34016607; PMCID: PMC8247509.
7. Zhou Z, Xu M, Xiong P, Yuan J, Zheng D, Piao S. Prognosis and outcome of latent autoimmune diabetes in adults: T1DM or T2DM? Diabetol Metab Syndr. 2024 Oct 7;16(1):242. doi: 10.1186/s13098-024-01479-6. PMID: 39375804; PMCID: PMC11457386.
8. Chandran L, Singh S A, Vellapandian C. Diagnostic Dilemmas and Current Treatment Approaches in Latent Onset Autoimmune Diabetes in Adults: A Concise Review. Curr Diabetes Rev. 2023;19(1):e240322202561. doi: 10.2174/1573399818666220324095918. PMID: 35331118.
9. Lundholm MD, Zhou K. Latent autoimmune diabetes in adults: Not type 1, not type 2, a little of both. Cleve Clin J Med. 2025 Dec 1;92(12):757-763. doi: 10.3949/ccjm.92a.25069. PMID: 41326180.
10. Maran A, Boscari F, Fagarazzi C, Crepaldi MC, Vedovato M, Bonora BM, Bruttomesso D, Morieri ML, Fadini GP. Long-term effects of adding an SGLT-2 inhibitor to insulin therapy in patients with type 1 diabetes. An observational study and systematic review of real-world evidence. J Endocrinol Invest. 2025 Aug;48(8):1759-1768. doi: 10.1007/s40618-025-02602-8. Epub 2025 May 10. PMID: 40347422; PMCID: PMC12313816.
11. Buse JB, Garg SK, Rosenstock J, Bailey TS, Banks P, Bode BW, Danne T, Kushner JA, Lane WS, Lapuerta P, McGuire DK, Peters AL, Reed J, Sawhney S, Strumph P. Sotagliflozin in Combination With Optimized Insulin Therapy in Adults With Type 1 Diabetes: The North American inTandem1 Study. Diabetes Care. 2018 Sep;41(9):1970-1980. doi: 10.2337/dc18-0343. Epub 2018 Jun 24. PMID: 29937430; PMCID: PMC6105319.
12. Liu Y, Yang S, Jiang A, Zou D, Chen Z, Su N. Risk of diabetic ketoacidosis caused by sodium glucose cotransporter-2 inhibitors in patients with type 1 diabetes: a systematic review and network meta-analysis of randomized controlled trials. Front Endocrinol (Lausanne). 2025 Jan 31;15:1453067. doi: 10.3389/fendo.2024.1453067. PMID: 39957850; PMCID: PMC11826237.
13. Liu H, Sridhar VS, Perkins BA, Rosenstock J, Cherney DZI. SGLT2 Inhibition in Type 1 Diabetes with Diabetic Kidney Disease: Potential Cardiorenal Benefits Can Outweigh Preventable Risk of Diabetic Ketoacidosis. Curr Diab Rep. 2022 Jul;22(7):317-332. doi: 10.1007/s11892-022-01471-2. Epub 2022 May 28. PMID: 35633439.
14. Maffei P, Bettini S, Busetto L, Dassie F. SGLT2 Inhibitors in the Management of Type 1 Diabetes (T1D): An Update on Current Evidence and Recommendations. Diabetes Metab Syndr Obes. 2023 Nov 9;16:3579-3598. doi: 10.2147/DMSO.S240903. PMID: 37964939; PMCID: PMC10642354.
15. Li P, Li Z, Staton E, Umpierrez GE, Davis G, Shao H, Pasquel FJ. GLP-1 Receptor Agonist and SGLT2 Inhibitor Prescribing in People With Type 1 Diabetes. JAMA. 2024 Nov 19;332(19):1667-1669. doi: 10.1001/jama.2024.18581. PMID: 39441612; PMCID: PMC11500011.
16. Akturk HK, Dong F, Snell-Bergeon JK, Karakus KE, Shah VN. Efficacy and Safety of Tirzepatide in Adults With Type 1 Diabetes: A Proof of Concept Observational Study. J Diabetes Sci Technol. 2025 Mar;19(2):292-296. doi: 10.1177/19322968231223991. Epub 2024 Feb 5. PMID: 38317405; PMCID: PMC11571402.
17. Shah VN, Akturk HK, Kruger D, Ahmann A, Bhargava A, Bakoyannis G, Pyle L, Snell-Bergeon JK. Semaglutide in Adults with Type 1 Diabetes and Obesity. NEJM Evid. 2025 Aug;4(8):EVIDoa2500173. doi: 10.1056/EVIDoa2500173. Epub 2025 Jun 23. PMID: 40550013.
18. Infante M, Silvestri F, Padilla N, Pacifici F, Pastore D, Pinheiro MM, Caprio M, Tesauro M, Fabbri A, Novelli G, Alejandro R, De Lorenzo A, Ricordi C, Della-Morte D. Unveiling the Therapeutic Potential of the Second-Generation Incretin Analogs Semaglutide and Tirzepatide in Type 1 Diabetes and Latent Autoimmune Diabetes in Adults. J Clin Med. 2025 Feb 15;14(4):1303. doi: 10.3390/jcm14041303. PMID: 40004833; PMCID: PMC11856673.