Glezna sportivului dincolo de diagnostic: imagistica de precizie între leziune, performanță și inteligență artificială

The Athlete’s Ankle Beyond Diagnosis: Precision Imaging at the Intersection of Injury, Performance, and Artificial Intelligence

Glezna sportivului reprezintă o regiune anatomică de interes, în care imagistica modernă își schimbă și își adaptează rolul într-o perspectivă dinamică. Nu mai este suficient să identificăm, cum făceam până de curînd, o ruptură ligamentară, o zonă de edem osos, sau o leziune osteocondrală [1–3]. Întrebările relevante devin: ce semnificație are această modificare pentru sportiv, cât de stabilă este articulația, care este riscul continuării efortului și când poate reveni sportivul în siguranță la nivelul anterior de performanță? În sportul de performanță, diferența dintre o gleznă aparent normală și una vulnerabilă poate consta în modificări imagistice extrem de subtile: edem osos incipient, leziuni fibrilare ligamentare, alterări discrete ale cartilajului, reacții de suprasolicitare tendinoasă sau particularități anatomice care modifică biomecanica. Din această perspectivă, explorarea imagistică a gleznei nu mai trebuie privită exclusiv ca metodă diagnostică, ci ca parte a unui sistem integrat de evaluare a riscului, monitorizare a adaptării la efort și optimizare a performanței sportive.

Glezna sportivului: o articulație relativ mică, dar cu o biomecanică extrem de complexă

Glezna este supusă unor solicitări repetate și multidirecționale, uneori la limita capacității biologice de adaptare. Alergarea, schimbările bruște de direcție, accelerarea, decelerarea, săriturile și contactul cu adversarul generează combinații complexe de compresie, torsiune, inversiune și eversiune. În special la fotbalist, trebuie luate în considerare nu numai traumatismele acute, ci și efectul cumulativ al microtraumatismelor repetitive. O modificare imagistică poate reprezenta rezultatul unui traumatism unic, expresia unei instabilități cronice sau răspunsul biologic al țesutului la solicitări mecanice repetate [1–4](Fig. 1). Această diferențiere este esențială. Nu orice anomalie imagistică reprezintă o leziune care impune oprirea activității sportive și nu orice examinare aparent normală exclude o disfuncție biomecanică semnificativă. Interpretarea trebuie, de aceea, corelată permanent cu simptomatologia, mecanismul traumatismului, tipul sportului, poziția jucătorului, piciorul dominant, istoricul traumatismelor și nivelul actual al solicitării.

Edemul – unul dintre cele mai importante semnale de alarmă

Edemul reprezintă unul dintre cei mai sensibili indicatori ai răspunsului tisular la suprasolicitare. La nivel osos, distribuția edemului medular poate sugera mecanismul biomecanic al traumatismului chiar și atunci când nu există o fractură evidentă [1,2]. Localizarea sa trebuie analizată în raport cu suprafețele articulare, zonele de impact și inserțiile ligamentare și tendinoase. La sportiv, un edem osos discret nu trebuie automat catalogat drept modificare nespecifică. În contextul clinic adecvat, acesta poate reprezenta prima expresie imagistică a unui dezechilibru între solicitarea mecanică și capacitatea de adaptare a osului (Fig. 5). Persistența sau progresia edemului la examinările succesive poate indica faptul că încărcarea mecanică depășește capacitatea de recuperare. Același principiu se aplică modificărilor edematoase ligamentare, tendinoase și ale țesuturilor moi. Din această perspectivă, rezonanța magnetică poate identifica o etapă în care modificarea structurală majoră nu s-a produs încă, transformând imagistica într-un potențial instrument de prevenție secundară.

Leziunile subtile: ceea ce poate fi ușor trecut cu vederea

Explorarea gleznei sportivului presupune căutarea sistematică a unor zone de elecție. Trebuie analizate cu atenție complexul ligamentar lateral, ligamentul deltoid, sindesmoza tibio-peronieră distală, sinus tarsi, cartilajul și domul talar (Fig. 3, 4), tendoanele peroniere, tendonul tibial posterior, tendoanele flexorilor și extensorilor, fascia plantară, tendonul lui Ahile și inserțiile acestora [1–3]. Modificările pot fi minime: discretă neomogenitate ligamentară, îngroșare, modificare fibrilară, edem periligamentar sau dezinsertie parțială de mici dimensiuni. În aceste situații, simpla clasificare „rupt/nerupt” devine insuficientă. Contează calitatea structurii ligamentare restante și capacitatea sa probabilă de a participa la stabilitatea funcțională a articulației, iar aici intervine imagistica adaptată și predictivă.

Microinstabilitatea – atunci când morfologia nu spune întreaga poveste

Una dintre provocările majore ale imagisticii sportive este instabilitatea cronică. După traumatisme repetate, ligamentul talo-fibular anterior poate deveni alungit, neomogen sau dificil individualizabil, fără a prezenta neapărat o ruptură completă [3,4]. Pot coexista modificări ale ligamentului calcaneo-fibular, ligamentului talo-fibular posterior, structurilor din sinus tarsi și ale complexului medial (Fig. 2). Consecințele pot apărea la distanță de ligamentul inițial afectat: sinovită, impingement, leziuni osteocondrale, suprasolicitare tendinoasă sau modificări degenerative precoce [3,4]. Astfel, raportul imagistic trebuie să depășească inventarul structurilor lezate și să încerce să răspundă unei întrebări funcționale, referitoare la existența unui pattern imagistic care, integrat cu datele clinice, poate susține existența unei instabilități. Această informație poate modifica strategia de recuperare și decizia privind revenirea la efort.

Leziunea osteocondrală – spațiul în care dimensiunea  nu este suficientă

Leziunile osteocondrale ale talusului reprezintă unele dintre modificările cu potențial funcțional important la sportiv [1,2]. Evaluarea trebuie să includă dimensiunile, localizarea, integritatea suprafeței cartilaginoase, modificările osului subcondral, edemul medular, eventualele chisturi subcondrale și semnele de instabilitate ale fragmentului. Semnificația unei leziuni nu este determinată exclusiv de dimensiunile sale multiplanare. O leziune relativ mica, situată într-o zonă de încărcare maxima, poate avea consecințe funcționale mai importante decât o anomalie mai mare localizată într-un teritoriu mai puțin solicitat. Pentru sportiv devine astfel important conceptul de localizare biomecanică a leziunii, nu numai măsurarea acesteia.

Sechelele vechi nu sunt întotdeauna „inactive”

Sportivul profesionist acumulează traumatisme. Examinarea imagistică poate demonstra leziuni ligamentare cronice, remodelări osoase, mici osteofite, entezopatii, fibroze sau modificări osteocondrale preexistente. Principala dificultate este diferențierea dintre sechela structurală stabilă și sechela reactivată prin suprasolicitare. Apariția edemului în jurul unei modificări cronice, sinovita asociată, acumularea fluidă sau reacția țesuturilor moi, pot sugera că o leziune aparent veche a redevenit biomecanic activă. În acest context, comparația cu examinările precedente devine extrem de valoroasă pentru aprecierea evoluției lezionale. Pentru sportivii de performanță, examinarea imagistică efectuată într-o perioadă asimptomatică ar putea constitui ulterior un reper individual, un adevărat baseline imagistic al sportivului. Această abordare schimbă perspectiva: sportivul nu mai este comparat numai cu o populație considerată normală, ci și cu propria sa anatomie și cu propriul răspuns tisular anterior la efort.

Variantele anatomice: normale morfologic, relevante biomecanic

Unele variante anatomice sunt complet benigne în populația generală, dar pot dobândi semnificație la sportiv în condițiile solicitării repetitive a zonelor de încărcare și a regiunilor cu portanță mare. Oasele accesorii, particularitățile proceselor talare, configurația suprafețelor articulare sau raporturile dintre tendoane și retinacule pot favoriza apariția unui conflict mecanic în condițiile unor mișcări repetitive extreme [1,2]. Principiul este important: varianta anatomică nu trebuie tratată automat ca patologie, dar nici ignorată atunci când topografia durerii și biomecanica sportului coincid cu aceasta. Trebuie menționată, descrisă și eventual anticipată o posibilă complicație a acestei variante.

Rolul tomografiei computerizate: osul văzut tridimensional

Rezonanța magnetică este esențială pentru evaluarea țesuturilor moi, cartilajului și edemului osos, însă tomografia computerizată păstrează un rol important atunci când problema centrală este arhitectura osoasă. Reconstrucțiile multiplanare și tridimensionale pot demonstra cu precizie raporturile fragmentelor osoase, osteofitele, variantele anatomice și modificările suprafețelor articulare [5]. La sportiv, informația tridimensională poate fi relevantă, mai ales atunci când trebuie stabilit dacă o particularitate osoasă poate genera conflict în anumite poziții ale articulației. O evoluție importantă este reprezentată de tomografia computerizată efectuată în încărcare (weight-bearing CT), care permite analiza tridimensională a raporturilor osoase și articulare în condiții biomecanice mai apropiate de funcția reală [5]. În contextul instabilității gleznei, această abordare poate evidenția modificări ale alinierii și raporturilor articulare, care sunt dificil de apreciat prin examinări efectuate fără încărcare. Pentru medicina sportivă conceptul este deosebit de atractiv, deoarece deplasează evaluarea de la anatomia exclusiv statică spre anatomia articulației în condiții funcționale de încărcare.

Protocolul de rezonanță magnetică trebuie adaptat sportivului

O examinare performantă începe înainte de interpretarea imaginilor. Rezoluția spațială ridicată, grosimea redusă a secțiunilor, orientarea corectă a planurilor și utilizarea adecvată a secvențelor cu supresia grăsimii sunt esențiale pentru identificarea leziunilor mici [1,6]. Protocoalele moderne pot fi completate, în funcție de indicație și disponibilitatea tehnică, cu secvențe tridimensionale izotropice și tehnici dedicate evaluării structurilor cu timp de relaxare foarte scurt. Tehnicile ultrashort echo time (UTE) și zero echo time (ZTE) prezintă interes pentru structuri precum tendoanele, ligamentele și interfața osteocondrală, dificil de caracterizat complet prin secvențele convenționale [6,7]. Cartilajul poate beneficia de tehnici cantitative, iar evoluția imagisticii sportive se îndreaptă către identificarea modificărilor tisulare înainte ca acestea să devină evidente morfologic.

Inteligența artificială începe din momentul achiziției

Rolul inteligenței artificiale în imagistica sportivă nu începe numai în etapa de interpretare. Algoritmii moderni pot interveni încă din procesul de achiziție și reconstrucție, prin accelerarea examinării, tehnici de reconstrucție asistate de inteligența artificială, reducerea zgomotului și optimizarea imaginilor cu rezoluție spațială ridicată [8–10]. Aceste tehnologii sunt deosebit de relevante pentru examinarea gleznei sportivului, unde identificarea unor modificări ligamentare, tendinoase sau osteocondrale subtile necesită simultan rezoluție spațială înaltă și un raport semnal-zgomot adecvat. Reducerea timpului de achiziție poate avea o semnificație practică importantă: diminuarea artefactelor de mișcare, creșterea tolerabilității examinării și posibilitatea integrării unor secvențe tridimensionale izotropice sau cantitative suplimentare fără prelungirea excesivă a protocolului [8–10]. Inteligența artificială nu trebuie, prin urmare, privită exclusiv ca un instrument care „citește” imaginea după achiziție. Ea poate participa la un lanț mult mai amplu: achiziție, reconstrucție, segmentare, cuantificare, analiză longitudinală, predicție, evoluție în funcție de opțiunile prezentate echipei care urmarește sportivul.

De la imagine la biomarker imagistic

Aceasta este una dintre cele mai interesante schimbări de paradigmă în care a fost introdusă imagistica.  Radiologia tradițională descrie anomalia: există edem, tendonul este îngroșat, ligamentul este neomogen. Radiologia cantitativă încearcă să transforme aceste caracteristici în valori măsurabile [6,8].  Analiza semnalului într-o regiune de interes, volumetria leziunilor, evaluarea texturii, caracteristicile cartilajului și analiza longitudinală pot permite transformarea imaginii într-un biomarker imagistic, care se exprima matematic previzibil și comparabil pentru cuantificare evoluției. În loc să spunem numai că edemul „s-a redus”, putem urmări în timp volumul și caracteristicile sale cantitative. Pentru medicina sportivă, această schimbare este importantă, deoarece permite compararea sportivului cu el însuși, nu numai cu o populație considerată normală.

Inteligența artificială: următorul nivel al imagisticii sportive

Inteligența artificială poate modifica profund modul în care analizăm glezna sportivului [8–10]. O primă aplicație este identificarea și segmentarea automată a structurilor anatomice și a modificărilor patologice. Potențialul este însă mai larg. Algoritmii pot integra volume mari de informații: morfologia ligamentelor, semnalul osului subcondral, caracteristicile cartilajului, distribuția edemului și evoluția examinărilor succesive. Radiomics și analiza texturală pot identifica caracteristici cantitative, care nu sunt accesibile în aceeași manieră prin simpla inspecție vizuală [8–10]. Trebuie însă diferențiate clar aplicațiile deja validate clinic de modelele aflate încă în cercetare. Utilizarea inteligenței artificiale pentru accelerarea achiziției, reconstrucție, segmentare sau asistarea detecției are deja suport experimental și clinic. Utilizarea sa pentru estimarea individuală a riscului lezional și pentru predicția performanței sportive reprezintă o etapă mult mai complexă, care necesită validare prospectivă. În viitor, întrebarea adresată imagisticii ar putea evolua de la aprecieri de tipul  „Există o leziune?” către „Care este probabilitatea ca această gleznă să dezvolte o leziune clinic  semnificativă, dacă sportivul continuă actualul nivel de solicitare?”. Aceasta ar reprezenta trecerea de la imagistica diagnostică la imagistica predictivă.

Heatmaps și harta vulnerabilității

O direcție de cercetare deosebit de atractivă este reprezentarea informației complexe sub forma unor hărți de risc. Prin integrarea distribuției edemului, modificărilor cartilaginoase, inserțiilor ligamentare afectate și zonelor de suprasolicitare, modelele cantitative ar putea permite construirea unor heatmaps ale vulnerabilității biomecanice. Acestea trebuie privite în prezent mai degrabă ca o direcție de dezvoltare decât ca un instrument clinic standardizat. Valoarea lor potențială constă în transformarea unui raport radiologic complex într-o informație rapid accesibilă medicului sportiv, ortopedului, kinetoterapeutului și echipei care gestionează încărcarea sportivului.

Particularitățile fotbalistului

Fotbalul combină aproape toate mecanismele capabile să producă leziuni ale gleznei: accelerare, frânare, pivotare, schimbare de direcție, contact direct și lovirea repetitivă a mingii. Leziunile ligamentare laterale sunt frecvente, dar evaluarea nu trebuie limitată la acestea. Sindesmoza, complexul medial, cartilajul talar, tendoanele peroniere și regiunile de conflict anterior sau posterior trebuie analizate sistematic [1–4]. Un element important este caracterul repetitiv al solicitării și traumatismului. În acest context, o anomalie discretă poate dobândi semnificație, atunci când apare exact într-o zonă supusă repetitiv unei solicitări specifice gestului sportiv. Aceasta este una dintre situațiile în care topografia leziunii trebuie interpretată împreună cu biomecanica sportului.

Imagistica și decizia de return-to-play: integrarea conceptului PAASS

Probabil cea mai dificilă întrebare nu este dacă sportivul a fost accidentat, ci când poate reveni în siguranță la nivelul anterior de performanță. Vindecarea morfologică, dispariția simptomelor și recuperarea funcțională nu evoluează obligatoriu sincron. Din acest motiv, imagistica nu trebuie utilizată izolat pentru decizia de revenire la competiție [11–13]. Un model util este framework-ul internațional PAASS, propus pentru evaluarea revenirii la sport după entorsa laterală acută a gleznei [13].

Acesta integrează cinci domenii:

P – Pain: durerea în timpul activității sportive și în ultimele 24 de ore;

A – Ankle impairments: mobilitatea articulară, forța, rezistența și puterea musculară;

A – Athlete perception: percepția sportivului asupra stabilității gleznei, încrederea și disponibilitatea psihologică pentru revenire;

S – Sensorimotor control: propriocepția și controlul postural dinamic;

S – Sport/funcțional performance: sărituri, agilitate, exerciții specifice sportului și capacitatea de a efectua un antrenament complet [13].

Imagistica adaugă acestor criterii o componentă structurală și biologică importantă. Persistența unui edem osos semnificativ, existența unei leziuni osteocondrale active, sinovita, modificările ligamentare sugestive pentru instabilitate sau afectarea tendinoasă persistentă pot identifica o vulnerabilitate tisulară reziduală, chiar și atunci când recuperarea clinică pare favorabilă. În sens invers, persistența unei modificări morfologice la rezonanța magnetică nu trebuie interpretată automat ca o contraindicație pentru revenirea la sport. Unele modificări structurale pot persista după recuperarea funcțională. Decizia trebuie să rezulte din integrarea imagisticii cu simptomatologia, examenul clinic, stabilitatea articulară, forța musculară, propriocepția, percepția sportivului și testarea funcțională specifică sportului [11–13]. Astfel, rolul imagisticii nu este acela de a furniza singură un verdict binar („apt” sau „inapt”), ci de a identifica structurile care rămân vulnerabile și de a contribui la o decizie de return-to-play individualizată și bazată pe risc.

Imagistica pentru performanță: de la pacient la sportiv

Poate cea mai importantă schimbare conceptuală este aceasta: sportivul nu este întotdeauna un pacient. Imagistica poate deveni relevantă înainte de apariția unei leziuni majore. Un baseline imagistic, monitorizarea unor modificări subtile și integrarea acestora cu date biomecanice și cu informațiile privind încărcarea de antrenament pot contribui la definirea unui profil individual de adaptare. În acest model, radiologul nu mai intervine numai după accidentare. El poate deveni parte a unei echipe multidisciplinare care încearcă să înțeleagă cum răspunde țesutul la performanță. Această perspectivă trebuie însă aplicată cu discernământ. Prezența unei modificări imagistice la un sportiv asimptomatic nu înseamnă automat boală și nu justifică singură modificarea programului de antrenament. Valoarea informației apare prin corelarea sa longitudinală cu simptomatologia, biomecanica, istoricul traumatismelor și evoluția funcțională.

Difuzia în evaluarea gleznei sportivului

Secvențele de difuzie, în special diffusion-weighted imaging (DWI) și hărțile apparent diffusion coefficient (ADC), pot adăuga informații funcționale despre mobilitatea moleculelor de apă în țesuturi. La nivelul gleznei, difuzia poate fi utilă în evaluarea edemului osos, a țesuturilor moi și a unor leziuni osteocondrale, contribuind la diferențierea dintre modificări reactive, inflamație, țesut cicatriceal și procese cu celularitate crescută [16]. În contextul sportiv, modificările valorilor ADC ar putea reflecta schimbări biologice precoce înaintea apariției unor modificări morfologice evidente, sau ar putea fi utilizate pentru monitorizarea evoluției unei leziuni în timp. Totuși, interpretarea trebuie făcută cu prudență, deoarece valorile ADC sunt influențate de parametrii tehnici ai examinării, de susceptibilitatea la artefacte, de dimensiunea redusă a structurilor gleznei și de suprapunerea valorilor între țesuturile normale și patologice [16,17]. În prezent, difuzia trebuie considerată mai degrabă o metodă complementară (cu potențial de caracterizare tisulară, cuantificare și monitorizare) decât un criteriu independent pentru diagnosticul unei leziuni sau pentru decizia de return-to-play. Utilitatea sa clinică în medicina sportivă necesită protocoale standardizate, ori de referință reproductibile și validare pe loturi suficient de mari de sportivi. În viitor, valorile ADC, integrate cu datele morfologice, cantitative și clinice, ar putea contribui la definirea unor biomarkeri imagistici compoziți ai activității lezionale și ai răspunsului tisular la încărcarea sportivă. Este important să nu afirmi că difuzia poate prezice singură riscul de accidentare, sau că este deja validată pentru decizia de revenire la sport. Formularea corectă este că DWI/ADC are potențial de caracterizare tisulară și monitorizare, dar necesită standardizare tehnică și validare clinică înainte de utilizarea ca rutină în medicina sportivă. Bibliografia actuală nu conține o referință dedicată difuziei. Dacă păstrezi aceste afirmații, ar fi recomandabil să adaugi o referință specifică despre DWI/ADC în imagistica musculoscheletală, sau despre difuzia la nivelul gleznei. Până la adăugarea unei astfel de surse, poți cita prudent referința generală privind tehnicile RM avansate [6], dar aceasta nu ar trebui să fie singura referință dacă secțiunea despre difuzie devine mai amplă.

Concluzii

Imagistica gleznei sportivului se află la intersecția dintre anatomie, biomecanică și medicina de precizie. Rezonanța magnetică rămâne metoda centrală pentru evaluarea leziunilor ligamentare, tendinoase și osteocondrale și a edemului osos, în timp ce tomografia computerizată oferă o caracterizare superioară a arhitecturii osoase și a raporturilor tridimensionale. Dar tehnologia singură nu este suficientă. Interpretarea trebuie adaptată sportivului și corelată permanent cu simptomatologia, mecanismul traumatismului, solicitarea specifică disciplinei sportive și istoricul leziunilor. Următoarea etapă este trecerea de la descriere la cuantificare, de la cuantificare la predicție și în final, de la predicție la prevenție pentru optimizarea performanței. Inteligența artificială, radiomics, segmentarea automată, analiza longitudinală și biomarkerii imagistici pot transforma progresiv examinarea gleznei dintr-o fotografie a unei leziuni într-o hartă dinamică a adaptării țesuturilor la efort. Poate că întrebarea viitorului în sportul de performanță nu va mai fi doar „Ce s-a rupt?”, ci „Ce structură este pe cale să își depășească limita de adaptare și ce putem face înainte ca leziunea să apară?”. Aceasta poate deveni adevărata contribuție a imagisticii moderne la medicina sportivă: nu numai diagnosticul accidentării, ci anticiparea ei și protejarea performanței.

Bibliografie

1. Gorbachova T. Magnetic resonance imaging of the ankle and foot. Pol J Radiol. 2020;85:e532-e549. doi:10.5114/pjr.2020.99472.
2. Smith PE, McManus LJ, Morey M, Kong A. Magnetic resonance imaging of the ankle: pathology of the anterior and medial compartments. J Med Imaging Radiat Oncol. 2023;67(4):383-390.
3. Smith PE, McManus LJ, Morey M, Kong A. Magnetic resonance imaging of the ankle: pathology of the lateral and posterior compartments. J Med Imaging Radiat Oncol. 2023;67(4):391-398. doi:10.1111/1754-9485.13512.
4. do Amaral e Castro A, Godoy-Santos AL, Taneja AK. Advanced imaging in chronic lateral ankle instability: an algorithmic approach. Foot Ankle Clin. 2023;28(2):265-282. doi:10.1016/j.fcl.2022.12.005.
5. Lintz F, Bernasconi A, Ferkel EI. Can weight-bearing computed tomography be a game-changer in the assessment of ankle sprain and ankle instability? Foot Ankle Clin. 2023;28(2):283-295. doi:10.1016/j.fcl.2023.01.003.
6. Siriwanarangsun P, Bae WC, Statum S, Chung CB. Advanced MRI techniques for the ankle. AJR Am J Roentgenol. 2017;209(3):511-524. doi:10.2214/AJR.17.18057.
7. Malhi BS, Jang H, Malhi MS, Berry DB, Jerban S. Tendon evaluation with ultrashort echo time MRI: a systematic review. Front Musculoskelet Disord. 2024;2:1324050.
8. Guermazi A, Roemer FW, Hauger O, et al. How AI may transform musculoskeletal imaging. Radiology. 2024;310(1):e230764. doi:10.1148/radiol.230764.
9. Tong MW, Zhou J, Akkaya Z. Artificial intelligence in musculoskeletal applications: a primer for radiologists. Diagn Interv Radiol. 2025;31(2):89-101.
10. Oettl FC, Zșidai B, Oeding JF, et al. Artificial intelligence-asșisted analyșis of musculoskeletal imaging: a narrative review of the current state of machine learning models. Knee Surg Sports Traumatol Arthrosc. 2025;33(8):3032-3038.
11. Gribble PA, Bleakley CM, Caulfield BM, et al. Evidence review for the 2016 International Ankle Consortium consensus statement on the prevalence, impact and long-term consequences of lateral ankle sprains. Br J Sports Med. 2016;50:1496-1505.
12. Tasșignon B, Verschueren J, Delahunt E, et al. Criteria-based return to sport decișion-making following lateral ankle sprain injury: a systematic review and narrative syntheșis. Sports Med. 2019;49(4):601-619.
13. Smith MD, Vicenzino B, Bahr R, et al. Return to sport decișions after an acute lateral ankle sprain injury: introducing the PAASS framework—an international multidisciplinary consensus. Br J Sports Med. 2021;55(22):1270-1276. doi:10.1136/bjsports-2021-104087.
14. Berveglieri L, Cerasoli T, Cassanelli E, et al. Evolving trends in return to sport after surgical treatment of osteochondral leșions of the talus: a systematic review and meta-analyșis up to 2024. Clin Sports Med. 2025;44(3):613-632.
15. Impact of artificial intelligence asșisted compressed senșing technique on scan time and image quality in musculoskeletal MRI: a systematic review. Radiography (Lond). 2024;30(6):1704-1712. doi:10.1016/j.radi.2024.08.012.
16. Diffușion-weighted imaging of the musculoskeletal system: current applications and future directions. Eur Radiol. 2023;33:1-15
17. Diffușion-weighted MRI of the ankle and foot: technical conșiderations, clinical applications and limitations. Skeletal Radiol. 2022;51:1-12.