Inteligența artificială în chirurgie dar și multe alte lucruri noi și vechi

Author

  • Prof. univ. dr. Silviu Constantinoiu

    Directorul Centrului de Excelență în Chirurgia Esofagului, Spitalul Clinic „Sf. Maria“, București, membru titular al Academiei de Științe Medicale, Președintele Comisiei de Chirurgie Generală de la Ministerul Sănătății, Past President al SRC

Publicat la data de 14-06-2024
Categoria: Chirurgie Generală

„Se apropie Congresul Național de Chirurgie din 12-15 iunie de la Sinaia, un important eveniment pentru lumea chirurgicală de la noi dar și din străinătate, pentru că avem destui invitați străini, specialiști de notorietate“.

Inteligența artificială în chirurgie
Tema centrală a Congresului Național de Chirurgie de la Sinaia din 12-15 iunie este ”Rolul inteligenței artificiale (IA) în chirurgia modernă”.
IA are deja aplicații în multe domenii de activitate și, desigur, și în chirurgie.
A apărut de exemplu așa numita realitate virtuală în sala de operație, în care, pe niște ecrane mari, echipa chirurgicală vizualizează toată imagistica bolnavului, istoricul medical al acestuia și unde se pot oferi diferite recomandări despre ce trebuie efectuat într-un anume stadiu al operației, ce procedeu să aplici, ce complicații pot să apară.
Părerea mea este că IA nu cred că va înlocui vreodată gândirea umană și simțul clinic al medicului, dar poate greșesc. Pentru că și simțul clinic al medicului ajunge să fie înlocuit de aparate.
De exemplu, la o secție de neurologie din stăinătate, sistemul de IA vede RMN-urile la 100 de pacienți, selectează pe câțiva la care se vizualizează anumite anomalii, pe aceștia îi reține pentru examinare, restul de pacienți sunt trimiși acasă fără ca de fapt un medic neurolog să-i consulte (probabil remunerația medicului clinician întrece costul imagisticii!).
Unii consideră chirurgia robotică un prim exemplu de IA. Personal nu împărtășesc acest lucru deoarece în cazul chirurgiei robotice acesta este doar o interfață între medic și pacient. Se introduc niște brațe (trocare) în cavitatea abdominală sau toracică, dar comenzile la aceste brațe sunt de fapt efectuate de chirurgul aflat la consolă, la distanță de pacient.
Avantajele chirurgiei robotice sunt poziția comodă a chirurgului la consolă, intervențiile mai ușor de efectuat pe spații mici, ca de exemplu by-pass-urile coronariene executate toracoscopic, chirurgia cancerului de rect jos situat, la bărbat, care are un bazin îngust sau chirurgia radicală a cancerului de prostată.
Pe de altă parte, în cazurile în care trebuie să ai mișcări mai largi prin cavitatea peritoneală sau toracică, nu văd un avantaj al robotului față de chirurgia toracoscopică sau laparoscopică clasică. În plus, robotul este un instrument scump, necesită o mentenanță scumpă, cam de 100.000 euro anual, în timp ce nicio intervenție cu robotul nu poate să coste mai puțin de 6-10.000 euro. În acest caz, nu este eficient financiar să realizezi o apendicectomie sau colecistectomie robotică când acestea se pot efectua perfect și mai ieftin, laparoscopic. Deci, trebuie analizată eclectic indicația corectă a chirurgiei robotice.

Impactul și dinamica noilor tehnologii în medicină
Dacă un medic ar dori să facă o întrerupere a activității pentru o perioadă mai lungă, de 10-20 de ani, o astfel de ”vacanță”, prin lipsa actualizării cunoștințelor medicale teoretice și mai ales practice, nu i-ar mai permite să înțeleagă progresul teoretic și practic pe care l-ar redescoperi la „întoarcere”. Ar fi ca și cum s-ar trezi în alt secol, venind de pe altă planetă.
M-am întors recent de la un congres important de tehnologie în medicină organizat de Universitatea de Medicină, Farmacie și Tehnologie Medicală din Târgu Mureș, sub egida Academiei Române, prin strădania domnului academician Nicolae Ghilezan de la Academia de Științe Medicale și a rectorului universității din Tg. Mureș, prof. dr. Leonard Azamfirei. A participat și fostul director al Institutului de Fizică la Măgurele, acad. Nicolae Zamfir, vicepreședinte al Academiei Române, care a prezentat o lucrare foarte interesantă despre rolul laserelor de mare putere în medicină și mai ales în chirurgie și în chirurgia oncologică. Deși tineretul medicinist din Târgu Mureș nu a participat cu entuziasmul la care mă așteptam, audiența fiind asigurată mai ales din medici aflați la apogeul carierei, mie perspectiva aplicațiilor în chirurgie a laserului de mare putere mi se pare interesantă și de mare viitor. La acest eveniment am prezidat sesiunile de chirurgie generală, chirurgie toracică și chirurgie oncologică și am avut parte de o participare valoroasă, numeroși profesori prezentând lucrări foarte interesante, cu multe noutăți.
Odinioară, la noi în țară descoperirile tehnice mondiale se implementau mult mai rapid. De exemplu, după descoperirea razelor Roentgen de către fizicianul german Wilhelm Konrad Röntgen la cumpăna anilor 1895-1996, după numai 6 luni, la Spitalul Colțea se efectuează primele radiografii din Europa, în clinica prof. dr. Constantin Dimitrescu Severeanu ajutat de un fizician care improvizează un tub catodic și un ecran. Asistentul prof. Severeanu era viitorul prof. dr. Dimitrie Gerota, considerat primul chirurg radiolog din lume. A rămas imprimată pe radiografie mâna principelui Ferdinand, viitorul rege ”întregitor”și a principesei Maria, radiografii care există la Muzeul Colței.
Un alt exemplu. Bell descoperă telefonul la 1869. Doar 4 ani mai târziu, Bucureștiul avea prima centrală telefonică din Europa, cu 6 abonați. În comparație, noutățile medicale din zilele noastre, precum CT-ul și RMN-ul au pătruns mult mai greu în medicina românească, abia după 1990.

Medicina românească – medicină europeană
Profesorul Dan Setlacec, un om de mare valoare profesională și de o verticalitate morală ireproșabilă, a scris o carte în două volume numită ”Medicina românească – medicină europeană”, în care aduce argumente privitoare la faptul că medicina românească a fost de la început europeană. Primul doctor în medicină român (și-a luat doctoratul la Paris), a fost dr. Nicolae Krețulescu. El a creat o școală de mică chirurgie în București. Mai târziu, Carol Davila, absolvent de medicină la Angers și Montpellier (unii spun că ar fi fiul nelegitim al celebrului violonist și compozitor Franz Liszt), este chemat în 1853 de către domnitorul Barbu Știrbei să organizeze serviciul medical al armatei. La războiul de Independență din 1877, Carol Davila a asigurat asistența medicală a trupelor combatante române, având deja gradul de general. Davila transformă în 1859 școala de mică chirurgie a lui Krețulescu în Școala de Medicină și Farmacie din București, cu durata de studii de 5 ani teorie și 3 ani practică, echivalent azi cu cei 6 ani de medicină generală și 3-4-5 ani de rezidențiat. În 1869, facultatea este recunoscută în Franța, ceea ce însemna la acea vreme o recunoaștere europeană, iar tezele de doctorat susținute la Facultatea de Medicină din București erau acceptate în întreaga Europă și în întreaga lume. 10 ani mai târziu, în 1979 s-a înființat Facultatea de Medicină din Iași, cu un învățământ având puternice influențe germane și franceze (de fapt medicina românească a avut permanent în ultima jumatate a secolului XIX si prima jumătate a secolului XX mai ales o puternică influență franceză și germană).
În secolul XIX medicina a făcut mari progrese prin studiile patologilor de limbă germană: Rudolf Virchow, care era președintele Societății de Anatomie Patologică Europeană, și Volhardt în Germania și Karl von Rokitansky la Viena în Austria.
Iar francezii, cu arta lor de a vorbi și a scrie frumos, au descris o semiologie clinică deosebit de frumoasă, care pe noi, românii, ne-a uns la suflet, generații întregi de medici români rămânând multă vreme după aceea sub influență franceză. Mai târziu, și-a făcut loc și medicina anglo-saxonă, pe undeva mai precisă dar pe undeva cu un limbaj mai searbad decât cea franceză.
Astăzi însă, majoritatea articolelor în revistele cu cotații importante sunt de limbă engleză. Faptul că noi multă vreme am publicat rezultatele cercetărilor noastre medicale în limba franceză ne-a dezavantajat de-a lungul timpului. De exemplu, profesorul Nicolae Paulescu, celebrul fiziolog de la facultatea de Medicină din București a fost primul care a publicat în reviste de limbă franceză observațiile sale referitoare la faptul că extractul de pancreas scade glicemia, produs numit de el pancreină. Din păcate, americanii nu prea citesc în franceză, astfel încât cercetătorii canadieni Banting și Best s-au considerat ei descoperitorii acestui produs, pe care l-au numit insulină și pentru care au și primit premiul Nobel (e drept că l-au aplicat în studiul clinic pe om), deși corect premiul ar fi trebuit să fie acordat celor 3 medici. Similar este cazul academinianului român George Emil Palade care a luat premiul Nobel pentru ciclul ribozomal descris pe acinul de pancreas de producere a proteinelor. Dar Palade a luat premiul Nobel nu singur ci împreună cu alți doi cercetători americani. Ceaușescu, oricât de mult a fost blamat, i-a propus lui Palade să se întoarcă în țară. Acesta i-a recomandat atunci pe colaboratorii săi mai tineri, soții Nicolae și Maia Simionescu, actuala academiciană și directoare a Institutului de Genetică, înființat atunci chiar la inițiativa lui Palade.
Aceste amintiri mă duc cu gândul la ce s-a întâmplat la Institutul Cantacuzino. Poate că nu toată lumea știe istoria acestui instritut. Acum mai bine de un secol, la Institutul Pasteur din Paris, vine un cercetător rus, Ilia Ilici Mecinikoff și îi spune lui Louis Pasteur (acesta nu era medic ci chimist): că poate demonstra că nu există numai imunitate de tip umoral (adică anticorpi), și că există și imunitate de tip celular, adică niște celule care înglobează microbi, fenomen care se va numi fagocitoză. Pasteur acceptă provocarea și îi promite lui Mecinikoff că dacă va primi premiul Nobel pentru medicină îi va dărui jumătate din Institut (fiind proprietarul institutului). Asistentul principal cu care a lucrat Mecinikoff nu a fost altul decât medicul român Ioan Cantacuzino. Procesul de fagocitoză a fost demonstrat, premiul Nobel a fost atribuit lui Mecinikoff iar lui Cantacuzino i s-a oferit postul de profesor la universități de prestigiu precum cele din Paris, Heidelberg, Viena și, probabil, Budapesta. Dar Cantacuzino a preferat să vină în țară și să inființeze un institut pe modelul Institutului Pasteur. Acest institut din București s-a dezvoltat extraordinar și ajunsese al 4-lea producător mondial de seruri și vaccinuri. Păi putea ”străinătatea” să accepte un asemenea ”afront”? Și Iugoslavia devenise la un moment dat al 4-lea producător mondial de arme și știm ce s-a întâmplat: s-a fărâmițat în 6 state. La noi s-a întâmplat altceva: s-a produs într-o primăvară la institut un vaccin antigripal nereușit, când în mod normal acest vaccin se producea toamna, înainte de sezonul de răceli, apoi s-a spus că nu avem tehnologie, cercetătorii nu au mai fost plătiți luni de zile și bineînțeles că au plecat în 4 zări și astfel, practic, institutul a ajuns să nu mai producă nici ce era nevoie pentru consum intern. Acum, după cum știm, institutul este preluat de armată și deocamdată s-a reluat producția de polidin. Chiar dacă s-ar mai produce toate serurile și vaccinurile pământului, tot n-am mai avea cui să le exportăm, fiindcă s-a pierdut piața de desfacere (poți să te mai lupți cu firme puternice precum Pfizer, Novartis, AstraZeneca și multe altele?).
Așa a ajuns acum Institutul Cantacuzino. De acest dezastru suntem cu toții vinovați. Nu știm să ne protejăm valorile, la fel cum nu știm să ne facem loby în străinătate (există în SUA loby rusesc, georgian, polonez, evreiesc – mai ales, loby de orice etnie vreți dar nu românesc).
Este vina felului nostru de a fi, a mentalității nostre și în bună măsură a educației pe care acum o primesc cei din școală, unde se scoate ușor – ușor din programa curriculară istoria poporului român și se minimalizează momentele importante ale istoriei noastre.

În medicina modernă au apărut și multe alte inovații
De exemplu, robotul, care înainte avea picioare fixe și brațe, a apărut mai nou robotul cu picioare mobile și astfel se poate mișca pe lângă bolnav, așa cum este robotul Versius sau robotul chirurgical japonez Hinotori. Recent, un coleg, asistent universitar, care și-a luat doctoratul cu o temă foarte modernă și anume, chirurgia minim invazivă a cancerului de esofag a primit o bursă de trei luni în Japonia, la Showa University din Tokyo, la prietenul nostru Keyto Otsuka.
Acolo cât timp a lucrat chirurgul român se opera numai cancer de esofag și numai minim invaziv: luni și marți câte două operații pe zi, miercuri ambulator, joi și vineri iar câte două operații pe zi. Ei au acolo sunt sute și mii de cazuri operate așa. Acest robot Hinotori se mișcă pe lângă bolnav în timp ce brațele sunt comandate de medic de la consolă. Avantaje: chirurgul stă comod, este la distanță de pacient, tremor-ul imperceptibil al mâinii chirurgului este înlocuit de mișcarea extrem de fină și de precisă a brațelor robotului. Această chirurgie a pornit de la o serie de cercetări NASA și prima operație de telechirurgie a executat-o profesorul francez Michael Gagnier. El a operat de la New York un bolnav care era internat la Strasbourg la Institutul European de Telechirurgie. Acest bolnav avea trocarele introduse în cavitatea peritoneală, erau conectate la un robot și la un calculator care primea semnale printr-un cablu transoceanic și astfel se trimiteau la acest robot impulsuri care îi comandau și ghidau mișcările, cu o defazare de câteva milisecunde. Această operație s-a numit Lindbergh în cinstea pilotului american Charles Lindbergh care a traversat primul Atlanticul, în 33 de ore la bordul unui aeroplan, în anul 1927, de la New York la Paris.

Războaiele și progresele din medicină
Progresele medicinei și ale chirurgiei au ținut pasul cu progresele societății umane; mai ales războaiele au adus multe inovații nu numai în domeniul militar dar și aplicații în alte domenii, cum ar fi medicina. Până la războiul din Coreea nu prea se foloseau perfuziile, se făceau injecții subcutanate cu ser fiziologic care produceau niște ”gâlci” uriașe subcutanate care se resorbeau. Rușii în al II-lea război mondial în spitalele de campanie executau operații dificile cu anestezie locală cu novocaină: pneumonectomii, operații de chirurgie toracică și abdominală cu anestezie locală. Unul din creatorii chirurgiei de campanie a fost medicul rus Nikolai Pirogov având ca teren de cercetare și aplicație războiul Crimeii (1853-1856). La vremea aceea rușii luptau pentru a ajunge la gurile Dunării (cu obiectiv chiar Istanbulul), împotriva unor aliați care, pentru prima dată, asociau Franța, Anglia, Turcia și Regatul Sardiniei, război pe care rușii l-au pierdut. Înaintea lui Pigorov în ceea ce însemna medicina de campanie a fost medicul francez Ambroise Paré care a participat la mai multe campanii militare și aseptiza rănile de război cu ulei încins de terebentină!

Ce înseamnă medicina translațională
La ora asta, în chirurgia oncologică se dezvoltă acest concept de medicină translațională, prin care chirurgul extrage piesa operatorie și nodulii limfatici care sunt trimiși la anatomopatolog. Acolo se face o primă prelucrare, se înglobează la parafină piesele după care se secționează în felii foarte subțiri cu un microtom și se examinează la hematoxilină și eozină, ca examinare primară. Ulterior, blocul se trimite la imunohistochimie unde se face altă cercetare și, mai nou, se execută și o prelucrare genetică a materialului biologic prin care se vede ce profil genetic are tumora. Astfel, vom ști ce citostatic se potrivește cel mai bine acelui tip de tumoră, cât este de agresivă, dacă sunt microinvadați ganglionii, gradul de infiltrare peritumorală limfocitară, gradul de infiltrare fibrilară etc. (sunt foarte mulți markeri histopatologici). După aceea, rezultatul se întoarce la oncolog și acesta aplică terapia personalizată fiecărui tip de cancer al fiecărui bolnav. Oncologul va prescrie un tratament complemnentar după aceste teste. Citostaticul este până la urmă un medicament care acționează pe toate celulele care au o rată de multiplicare a ADN-ului foarte mare. Dar nu doar celula canceroasă are această proprietate, la fel sunt celulele care formează firele de păr, celulele sângelui (și de aceea bolnavii fac anemii, leucopenii, trombocitopenii) sau celulele mucoasei tubului digestiv (producând gastroenterite). De aceea, s-au inventat anticorpii care se numesc monoclonali iar aceștia conduc citostaticele la celula țintă. Înainte, în cancerul de rect și de colon cu metastaze hepatice, dacă celulele canceroase erau grupate într-un loc restrâns se putea face ulterior o rezecție parțială de ficat, dar dacă celulele metastatice erau distribuite difuz, nu se putea extirpa tot ficatul, iar bolnavul era condamnat.
De când s-a introdus și la noi tratamentul cu produsul bevacizumab, cunoscut ca Avastin, destul de scump dar compensat integral de CNAS, bolnavii fac zeci de cure și pot supraviețui 7-8-10 ani!

Ce mai reprezintă la ora aceasta chirurgia generală
La început de secol XX chirurgia generală a însemnat abordul întregului organism (Thoma Ionescu, marele nostru chirurg opera azi o tumoră de maxilar, mâine facea o rezecție gastrică, poimâine extirpa un rinichi, răspoimâine amputa un picior). Cu timpul, s-a constatat că rezultatele nu pot fi atât de bune dacă nu se produce o specializare. De aceea, s-au desprins din chirurgia generală diferite alte ramuri. De exemplu: chirurgia urologică, chirurgia ortopedică, chirurgia cardiovasculară, neurochirurgia, chirurgia ORL și cervico-facială, chirurgia oftalmologică etc. Din chirurgia generală ce a mai rămas: chirurgia cavității abdominale și a peretelui abdominal, dar și de aici s-au desprins alte subramuri, cum ar fi chirurgia hepato-bilio-pancreatică, pentru care trebuie urmat un curs de competență pentru a putea face rezecții hepatice sau intervenții complexe pe ficat sau pancreas. Apoi, chirurgia esofagiană și esogastrică, cum este acest Centrul de Excelență de la Spitalul ”Sfânta Maria”; chirurgia colorectală, chirurgia sânului, chirurgia ginecologică-oncologică etc.
Sunt spitale în Occident în care există departamente specializate pe fiecare din aceste ramuri chirurgicale și un chirurg care operează pe ficat sau colon, nu execută operații esofagiene sau invers. Uneori se poate ajunge și la situații hilare. Într-un spital s-a făcut unei paciente o duodenopancreatectomie cefalică, operație foarte complexă, laparoscopică, care a durat cam 10 ore. La sfârșitul operației, medicii au observat că pacienta avea și un chist mare de ovar, pe care nu aveau voie să-l opereze, nefiind în atribuțiile lor. Ora fiind târzie, au chemat singurul medic ginecolog care era de gardă, care însă nu era specializat în chirurgia laparoscopică ginecologică și atunci acesta a trebuit să elimine chistul prin chirurgie deschisă, după ce echipa anterioară de chirurgi se străduise 10 ore s-o opereze pe pacientă laparoscopic!!!
Au mai apărut niște procedee foarte interesante legate de chirurgia tiroidei și chirurgia limfadenectomiei mediastinală în cancerul de esofag. Am condus o teză de doctorat a unui medic din Râmnicu-Vâlcea, zonă geografică cu o patologie tiroidiană bogată. Doctorandul a achiziționat cu această ocazie un aparat care avea în dotare niște senzori în sonda de intubație orotraheală. Problema dificilă în tiroidectomia totală este legată de rapoartele anatomice ale arterei tiroidiene inferioare cu nervul laringeu recurent, este nervul care se întoarce înapoi de la vag și inervează corzile vocale. Dacă atingi acest nerv și îl secționezi se produce paralizia corzilor vocale, nu mai poți vorbi și uneori nu mai poți nici respira. De aceea, există acel senzor care atunci când te apropii de nerv scoate un țârâit într-un aparat și te atenționează că ești aproape de nervul recurent. La fel se discută azi foarte mult despre disecția recurentului pe cale mediastinală când facem limfadenectomia ganglionilor recurențiali, care e cea mai dificilă în cancerul de esofag fiindcă în chirurgia clasică, dacă o faci corect, se lasă cu o rată de paralizie a recurenților de 1-8%, ceea ce nu e chiar puțin.
Am expus niște modele în care într-adevăr se vede impactul noilor tehnologii și inovații care îmbunătățesc șansa de reușită deplină a unei operații, mai ales a celor foarte complexe, făcând imposibilă sau foarte puțin probabilă o eventuală eroare a chirurgului.

Problema malpraxis-ului
La noi, prin ”buna” implicare a mass media, s-a ajuns ca orice caz de deces sau evoluție nefastă în spital să fie considerată malpraxis, de către familie și aparținători și bineînțeles în frunte cu presa.
Lucrurile nu sunt corecte dacă le privim astfel. Se moare în secțiile de chirurgie și în spitalele din Paris, Washington, New York, Moscova, Beijing sau Tokio. Numai la noi când pierzi un bolnav se vorbește de malpraxis, chiar dacă bolnavul poate avea 90 de ani, poate avea un cancer avansat, poate avea două accidente vasculare sau 3 stenturi, deci era foarte tarat cu multiple comorbidități, dar lucrurile astea nu mai contează. Dacă un pacient are un cancer care-i pune viața în pericol și cu toate riscurile, bolnavul și familia semnează în cunoștință de cauză, lucru acesta nu are mare valoare în justiție. În America, când te duci la medic cu un cancer de colon, ești informat de medic privitor la stadiul cancerului și la riscul de deces iar în caz de operație ți se spune că rata de supraviețuire poate fi de 5 ani la 80% din cazuri, de 10 ani la 30% din pacienți iar peste 15 ani șansa de supraviețuire este zero. Dacă nu este urgență deci bolnavul nu este în ocluzie sau cu sângerare abundentă, el este trimis acasă să-și lămurească toate afacerile de familie, să-și facă testamentul, după care este invitat să revină la spital pentru operație. În acel moment bolnavul semnează consimțământul că a înțeles și își asumă riscul, după care s-a terminat cu orice reclamație. La noi, în caz de deces apare familia bolnavului la televizor, se difuzează o imagine cu pacienta în stare aparent bună înainte de operație și alte cadre lacrimogene cu defunctul și se spun cuvinte acuzatoare la adresa chirurgului. Cazul deci se judecă la televizor înainte de a fi analizat de către Colegiul Medicilor, după care ar fi normal ca foaia de observație cu toate înscrisurile să ajungă la Institutul de Medicină Legală, unde niște profesioniști pot trage concluziile dacă gesturile chirurgicale sau anestezice au fost corecte sau nu. Dacă serviciul medical prestat a fost găsit ca fiind corect, cazul ar trebui închis. Doar dacă se constată că a fost malpraxis, cazul se judecă în instanță. Se poate să fie și astfel de cazuri, pentru că doar cine nu muncește nu greșește. Medicul aparține de fapt puținelor profesii care prin intenție ar vrea sa facă numai bine.

Problema de finanțare a sistemului medical românesc
Contribuția fiecărui cetățean român la sistemul nostru de sănătate este de 10 ori mai mică decât în Germania dar asta în teorie. În practică la noi foarte mulți pacienți vin cu adeverințe false de plată a contribuției la sănătate, sau sunt cazuri sociale sau sunt urgențe și toate aceste cazuri sunt tratate gratuit, fără ca sistemul nostru de sănătate să aibă în astfel de cazuri o bază de finanțare. În schimb, pacientul român ar dori să fie tratat la fel ca în Germania sau dacă se poate chiar mai bine. Vă asigur că medicii români sunt de o calitate foarte bună, cei care au plecat în străinătate au făcut față cu mare succes cazurilor medicale pe care le-au avut de rezolvat acolo unde au lucrat. Chiar și în ceea ce privește aparatura medicală nu stăm chiar așa de rău, pentru că în ultima vreme s-au făcut multe achiziții, cel puțin în clinicile universitare și în spitalele județene. Recent am vizitat spitalul din Comănești care poartă numele profesorului Lascăr. Acest spital a fost construit în 1952 și la vremea aceea era cel mai modern spital din țară, fiind și într-o zonă petrolieră, Comănești, Onești, Moinești, unde lucrau 22.000 de angajați în petrol. În anii de-acum, spitalul a primit 21 milioane euro bani europeni cu care au adus dotarea la nivel vestic și nu este singurul exemplu. S-au făcut mai progrese în acest domeniu. În ceea ce privește tratamentul bolnavului, trebuie să ținem cont că aproape toate medicamentele și consumabilele sunt din import și ajung la noi să fie chiar mai scumpe ca în Germania în timp ce sistemul nostru de sănătate are de 10 ori mai puțini bani per pacient. Mtrebuie înțeles că medicina reflectă inevitabil situația și tarele întregii societăți, o productivitate și un PIB pe cap de locuitor mult mai scăzute decât în Occident; apoi apar și alte desincronizări: fabrica de oxigen nu-ți furnizează la timp acest gaz, altă fabrică nu-ți livrează medicamente, alt furnizor de servicii conexe activității medicale întârzie și el sau îți livrează servicii de slabă calitate, vom vedea că sursa problemelor până la urmă nu este strict de natură medicală. Pot fi mari probleme de aprovizionare. Uitați-vă ce se întâmplă cu medicamentele generice, ieftine, foarte bune, dar pentru care producătorul nu-și poate acoperi uneori prețul de producție. Sau se întâmplă să importăm produse medicale ieftine (cum ar fi cele din India care au fost recent testate și dovedite neconforme, fiind respinse de Agenția Națională a Medicamentului).
Mulțumim domnului profesor pentru timpul acordat și pentru interesantele lucruri pe care le-am aflat cu această ocazie și le-am adus la cunoștința cititorilor.

Dă share la acest articol

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit exceeded. Please complete the captcha once again.