Menținerea mobilității în era îmbătrânirii funcționale

Îmbătrânirea populației reprezintă una dintre cele mai marcante realități demografice ale secolului XXI, cu implicații profunde asupra sănătății publice, sistemelor de îngrijire și organizării sociale. Dacă în trecut accentul se punea în principal pe supraviețuire și pe creșterea speranței de viață, astăzi interesul fundamental se îndreaptă către calitatea acesteia. În centrul acestei preocupări se află menținerea mobilității, înțeleasă nu doar ca o simplă funcție locomotorie, ci ca o expresie complexă a autonomiei, a integrării sociale și a demnității persoanei vârstnice.

Procesul de îmbătrânire funcțională aduce cu sine transformări inevitabile. Chiar și în absența unor boli cronice, organismul uman experimentează o reducere treptată a masei musculare, cunoscută sub denumirea de sarcopenie, o diminuare progresivă a densității osoase, instalarea osteopeniei sau osteoporozei, precum și rigidizarea articulațiilor. Aceste modificări biologice se traduc prin scăderea forței fizice, încetinirea reflexelor, instabilitate la mers și, în cele din urmă, dificultăți în desfășurarea activităților zilnice. Totuși, este important să subliniem că îmbătrânirea fiziologică, deși inevitabilă, nu coincide cu boala. Diferența majoră constă în ritmul schimbărilor și în consecințele acestora asupra vieții de zi cu zi. O scădere lentă și treptată a forței musculare poate fi contracarată prin exercițiu fizic și nutriție adecvată, în timp ce instalarea bruscă a instabilității și a căderilor repetate semnalează cel mai adesea o patologie asociată.

Mobilitatea are un rol mult mai amplu decât cel motor. Ea este o condiție pentru sănătatea fizică, deoarece menține funcția cardiovasculară și respiratorie, contribuie la reglarea metabolismului și previne fragilizarea osoasă. Ea susține echilibrul psihologic al vârstnicului, întrucât autonomia de deplasare conferă independență, stimulează încrederea în sine și reduce riscul de depresie și izolare. În același timp, mobilitatea are o dimensiune socială, permițând participarea activă la viața comunității, păstrarea rolului familial și menținerea unui sens al utilității și apartenenței.

Factorii care influențează mobilitatea în vârsta a treia sunt multipli și interdependenți. Sarcopenia și fragilitatea reprezintă modificările cele mai frecvente, conducând la diminuarea rezistenței musculare și la scăderea capacității de efort. De asemenea, osteoporoza și riscul de fracturi, mai ales la nivelul șoldului, reprezintă un punct critic, întrucât un astfel de eveniment traumatic reduce considerabil șansele de recuperare funcțională completă. Patologiile articulare, precum artroza genunchilor sau a șoldurilor, devin la rândul lor surse de durere cronică și limitări de mers. Bolile neurodegenertive, de la accidentele vasculare cerebrale până la boala Parkinson, demența sau neuropatiile periferice, afectează direct coordonarea și echilibrul, crescând probabilitatea de căderi. În final, mediul de viață și sprijinul social au un rol decisiv, o locuință inaccesibilă sau lipsa unei rețele familiale de suport, fiind fatori care accelerează declinul funcțional.

În fața acestor provocări, menținerea mobilității devine un obiectiv central al geriatriei, realizabil printr-o combinație de intervenții medicale, comportamentale și sociale. Exercițiul fizic regulat este considerat cea mai eficientă strategie de prevenire și încetinire a declinului funcțional, prin creșterea forței și masei musculare, stabilizarea articulațiilor și scăderea riscului de căderi. Activitatea fizică trebuie să fie parte integrantă a vieții zilnice, fie că este vorba despre mers susținut, înot, gimnastică medicală sau antrenamente ușoare de forță și echilibru. Nutriția adecvată completează acest tablou, deoarece un aport proteic suficient, o suplimentare judicioasă cu vitamina D și calciu, precum și o hidratare corespunzătoare contribuie la menținerea rezistenței musculare și osoase.

La fel de importantă este prevenirea și controlul bolilor cronice. Hipertensiunea, diabetul, obezitatea sau tulburările metabolice influențează direct capacitatea de efort și recuperarea funcțională. Un management corect al acestor afecțiuni înseamnă implicit o mai bună șansă de păstrare a mobilității.

În paralel, adaptările de mediu joacă un rol semnificativ: locuințele echipate cu bare de sprijin, dușuri spațioase cu scaun adaptat, praguri eliminate și iluminat corespunzător cresc siguranța și încrederea persoanelor vârstnice în deplasare. De asemenea, utilizarea tehnologiilor de asistență precum bastoane, cadre de mers și încălțăminte ortopedică, oferă suport suplimentar și pot contribui în prevenția accidentelor. De asemenea, recuperarea funcțională și fizioterapia precoce au o valoare incontestabilă în redobândirea independenței după episoade acute precum fracturi sau accidente vasculare cerebrale.

La nivelul societății, îmbătrânirea populației ridică provocări majore. Conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății, până în 2050 numărul persoanelor cu vârsta peste 60 de ani se va dubla, iar menținerea funcționalității lor devine astfel o prioritate absolută. Dincolo de aspectele medicale, consecințele sunt și economice, costurile îngrijirii unui vârstnic imobilizat fiind mult mai ridicate decât investițiile în prevenție și programe de menținere a mobilității. Prin urmare, strategia de sănătate publică trebuie să privilegieze măsurile preventive și intervențiile precoce.

Un rol esențial în acest proces îl are echipa multidisciplinară. Medicul geriatru oferă evaluarea complexă și planul personalizat de intervenție, medicul de familie monitorizează și coordonează evoluția pacientului, kinetoterapeutul propune programe de exerciții adaptate, nutriționistul contribuie la optimizarea alimentației, iar psihologul sprijină menținerea motivației și combaterea depresiei. Familia și comunitatea completează acest cerc de suport, asigurând continuitatea și susținerea emoțională.

Menținerea mobilității în era îmbătrânirii funcționale nu este doar un obiectiv medical, ci și unul social și uman. Ea înseamnă protejarea independenței, a demnității și a calității vieții persoanelor vârstnice. Deși procesul de îmbătrânire nu poate fi oprit, pierderea mobilității nu trebuie privită ca o fatalitate inevitabilă. Prin exercițiu, nutriție, reabilitare, adaptări de mediu și sprijin psihosocial, autonomia poate fi păstrată pe termen lung. Astfel, îmbătrânirea poate fi trăită nu doar ca o acumulare de ani, ci ca o etapă activă, demnă și plină de sens în viața individului și a comunității.

Bibliografie

1. World Health Organization, Regional Office for Europe. Promoting physical activity and healthy diets for healthy ageing in the WHO European Region. Copenhagen: WHO Regional Office for Europe; 2023.
2. World Health Organization. Baseline Report for the Decade of Healthy Ageing 2021–2030. Geneva: World Health Organization; 2020.
3. Physical Therapy World Congress. Mobility training for increasing mobility and functioning in older people with frailty: a systematic review. Physiotherapy World Congress Proceedings; 2021.
4. Physical Therapy World Congress. Does socioeconomic status of older adults affect their level of mobility? A state-of-the-art review. Physiotherapy World Congress Proceedings; 2021.
5. Donca V, Avram L. Esențial în geriatrie. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă; 2024. ISBN: 978-606-17-2343-0.