Psychoanalytic methods for early diagnosis of autism
Ca și în cazul altor afecțiuni psihice, cauzalitatea proprie autismului se distribuie până astăzi între una organică,’’pur materială” și alta psihică, ’’pur formală”. După revoluția științifică a geneticii și drept consecință a evaluării recursive a raporturilor dintre fenotip, un fel de „materie” sui-generis și genotip, un fel de „formă” sui-generis, s-a emis ipoteza posibilității stimulării formale a unei „materii” a cărei „formă” pare a fi deficitară. Este ceea ce astăzi ține nu atât de o geneză, cât de o epigeneză. De unde și întrebarea care ghidează această intervenție: cum anume am putea interveni nu atât formal cât „epi-formal”, pentru a spune astfel, în cazurile de autism, dat fiind faptul că plasticitatea creierului unui copil se modifică în mod semnificativ după vârsta de un an? Pot fi, oare, tăieturile sinaptice o modalitate de restructurare formală la nivele superioare – dependente, treptat și în mod esențial, de limbaj – a unei materii inițiale care pare să reziste acestui proces? Să reamintim, în context, teza analogă a lui Freud, după care progresul psihic al copilului are loc mai degrabă prin „lipsă”, nu prin „prezență”. Imaginația, bunăoară, nu se poate dezvolta decât în lipsa percepției. Întrebări grele ale căror răspunsuri necesită, credem, câteva clarificări prealabile. Să mai reamintim, de asemenea, că puterea formei și prin urmare autonomia relativă a acesteia în raport cu materia apăruse deja în biologie: funcția creează organul, se spunea cândva. Dar poate că cele mai spectaculoase exemple în acest sens ni le oferă tocmai științele așa-zis „dure”. Iată câteva dintre acestea: anticiparea, “pur formală”, a tabelului elementelor chimice al lui Mendeleev, ipoteza cu totul neverosimilă a contractării și dilatării spațiului și timpului a lui Einstein, cea a antimateriei a lui Dirac și poate cea mai celebră dintre toate, ipoteza bosonului Higgs, „particula lui Dumnezeu”, anticipată cu mai bine de 50 de ani înainte de verificarea ei experimentală[1].
Pentru ca această intervenție epi-formală să aibă un efect trebuie să definim, mai întâi, ce anume înseamnă identitatea unui subiect uman. Căci într-adevăr, în cazurile de autism grav nu putem vorbi cu adevărat despre o identitate cu sine, adică de una asumată, reflectată. Altfel spus, autistul poate dezvolta identificări (prin definiție generice), dar are dificultăți majore în a asuma o identitate (prin definiție singulară). De aceea, psihismul autistului se limitează adesea la o pură tranzitivitate. Or, începând cu Parmenide și trecând prin Hegel, principiul identității se definește printr-o relație definită pentru prima dată în mod explicit de Aristotel[2], creatorul logicii, și anume, A = A. Ceea ce în logica matematică a devenit A identic egal cu A. Cum se vede, identitatea nu relevă de materie ci de formă. Ea nu este un element ci o relație, mai precis o relație a elementului cu sine însuși. Am putea astfel redenumi identitatea ca o relație de reflexivitate: primul A, adică A1, este identic egal cu al doilea A, A2. Sau, invers, A2 este identic egal cu A1. Identitatea este comutativă. Pentru a analiza mai îndeaproape această relație de perfectă reflexivitate, am putea spune că imaginea lui A1, adică A2, este perfect identică cu A1. Dacă A2 relevă, așadar, de Imaginar, atunci A1 ar trebui desemnat prin Real. Identitatea funcționează atunci când Imaginarul coincide cu Realul. Or, se întreabă atunci Hegel[3] (împreună cu Aristotel[4]), cine anume spune ca Realul – A1 – și Imaginarul – A2 – sunt una? În mod evident, cel care „constată” că A1 și A2 sunt identice este un A3, care vede cumva „de sus” faptul că cei doi A sunt identici. Răspunsul ultim va fi, așadar, A1 este de fapt A3, adică tocmai acela care, trecând prin poziția lui A2, asumă că este, în fapt, sinteza tuturor celor trei poziții. Fenomenologia, logica matematică și psihanaliza numesc acest al treilea A Simbolicul. Într-un limbaj matematic ad hoc, Realul ar fi un y1 efect al saturării cu un x1 real funcția – y1 = f(x1), Imaginarul ar fi un y2 care rezultă din saturarea cu un x2 imaginar funcția – y2 = f(x2), iar Simbolicul ar fi tocmai f( )[5]. Până aici a fost vorba doar de logica matematică sau, cum se mai numește adesea, de cea simbolică. Contribuția psihanalizei în acest context precis, a fost de a denumi acest al treilea A – propriu posibilității auto-reflexivității – die dritte Person – „a treia persoană”[6]. Identitatea unui subiect este deci rezultatul unui proces. Ea presupune parcurgerea completă a unei bucle (bucla pulsiunii umane, după Freud[7]), pornind de la A1, Realul, trecând prin A2, Imaginarul, pentru a reveni prin A3, Simbolicul, la A1. Pe scurt, A1 este identic cu A2 din punctul de vedere al lui A3, care este… el însuși (insistăm astfel asupra naturii prin excelență auto-reflexive a pronumelui de întărire). Un alt fel de a spune că identitatea unui subiect – eu – presupune o reflexivitate care trece prin celălalt – al doilea eu, adică tu –, pentru a reveni la sine însuși ca al treilea – el – , identic cu primul eu. Pe scurt eu este el, și anume, prin intermediul lui tu. Pentru psihanaliză, semnul esențial al parcurgerii cu succes a acestei bucle este satisfacția pe care o resimte subiectul când se recunoaște în și prin celălalt. O satisfacție pe care Lacan o va redenumi „juisare”[8].
Ipoteza noastră este că autismul rămâne fixat undeva între Real și Imaginar – ratând astfel Simbolicul – sau, mai precis, că el presupune un recul în raport cu Imaginarul – cu celălalt – prin replierea sa în Realul originar, nu fără a „preleva”, însă, ceva din Imaginarul astfel refulat. Un Imaginar, adică un tu fundamental angoasant, desigur. Prima consecință a acestui rateu al buclei identității – proprie, repetăm, subiectului uman – este tendința de identificare a autistului cu propriul corp. Lacan definește prin această identificare angoasa însăși[9]. De aceea, orice eveniment corporal – faptul de a-l atinge pur și simplu, de a-l duce la medic (la stomatolog, mai ales), de a sângera cât de puțin, de a avea prima menstruație, de exemplu – sunt uneori sinonime cu catastrofa. Schimbările „personale” se vor confunda cu cele corporale. În aceeași categorie am mai putea situa unele efecte, neunivoce nici ele dar nu mai puțin dramatice, ale dismorfofobiei. Un pas în plus l-ar constitui „prelevarea” – pur imaginară – de către pacientul autist a ceva de ordin corporal din celălalt, de fapt a unei „părți” din propriul lui corp. Este cazul „experimentelor” pacientului autist cu diferite părți ale propriului său corp ca fiind ale… celuilalt. Se poate, de exemplu, juca cu propria lui mână ca nefiind… a lui. Pe scurt, o mână este a lui, cealaltă, nu. Reculul funcționează și la nivelul privirii, organ prin excelență al reflexivității. Autistul are dificultăți reale de a se uita în ochii celuilalt și din acest motiv dezvoltă uneori forme bizare de strabism. Se întâmplă desigur și să ajungă la cel de-a treilea moment al pulsiunii – propriu lui el –, dar nu reușește încă să cupleze pe eu, prin tu, cu acest el. Va vorbi, prin urmare, la persoana a treia folosind fie numele lui, fie pronumele personal de persoana a treia singular. Ținem să precizăm că toate aceste fapte clinice relevă tot atâtea etape ale dezvoltării copilului, doar că cel autist riscă să rămână cumva suspendat într-una din ele.
Vom propune acum două „teste” prin care am putea verifica dacă bucla pulsiunii subiectului a ajuns la împlinirea ei, „teste” relevante la o vârstă suficient de timpurie pentru ca o stimulare epigenetică – esențială și în psihanaliză – să poată fi încă posibilă. Primul poate fi “aplicat” deja la vârsta de 5-6 luni și poate fi înțeles mai ușor prin analogie cu lingvistica, mai precis prin bucla celor trei diateze verbale arhicunoscute: cea activă, cea pasivă, respectiv, cea reflexivă. Să presupunem așadar că un sugar este tocmai scos din băiță. Eliberat de scutece se mișcă, dă din mâini și picioare fără să știe, însă, ce face: mișcă pur și simplu, nu se mișcă încă. Evident, avem de-a face doar cu un eu ipotetic și în consecință, cu primul moment al pulsiunii, cel real, propriu diatezei active. Să presupunem apoi că mama lui îi va pupa talpa unui picior. În felul acesta va fi mișcat – al doilea moment al pulsiunii, cel imaginar, propriu diatezei pasive: este mișcat, și anume, de un tu. Până aici, nu avem de-a face o stare subiectivă ci doar una activă sau reactivă: cea dintre un eu (doar ipotetic) și un tu, respectiv dintre un tu și un eu. O simplă relație orizontală, bi-dimensionată de Real și de Imaginar, adică între sugar și mamă. Se poate însă întâmpla ca, ocupând cea de-a treia poziție din bucla pulsiunii, sugarul să întindă el însuși piciorul spre gura mamei pentru a fi pupat, situație care s-ar traduce prin a se face mișcat, diateza reflexivă[10]. Sugarul vede de undeva „de sus” cum anume funcționează jocul căci într-adevăr, există deja un joc, sau mai precis un spațiu de joc (o scenă) pe care (se) joacă un eu și un tu. Ca atare, el se vede simultan, ca un eu (i.e. ca actor) aflat într-o relație cu un tu (alter-ego-ul lui) și totodată – fiind acolo „sus” – și ca un el (i.e. ca regizor). Cu alte cuvinte, „vede” jocul în totalitatea buclei sale. În alt context, copilul cere nu să joace ci să se joace. Cu alte cuvinte, el se pune în joc ca un eu împreună cu un tu. Un fel de coincidență între actor – eu – și regizor – el. Ca și în cazul definirii identități, primul este al treilea. Verificarea clinică a împlinirii acestui al treilea moment al pulsiunii este juisarea sugarului, adică sentimentul de satisfacție de a se găsi pe sine însuși. Traducându-l în românește, de acum înainte, sugarul (ca eu) „se (ca el) va gâdila (prin tu)”. Până nu se gâdilă el va fi desigur activ, dar fără să știe – adică va fi doar o promisiune de eu – , sau va fi reactiv – un tu, adică, în raport cu mama –, nu însă și reflexiv – adică un el care este, simultan, și un eu. Coincidența dintre eu și el din finalul pulsiunii seamănă, între multe altele, cu cea proprie actului amintirii, prin care cel ce face legătura dintre prezent – Real – și trecut – Imaginar – este într-un al treilea timp – Simbolic – răs-timp al regizorului – el –, care observă, dar și intervine pe scena lui eu – din prezent – și a lui tu – din trecut. Tocmai cuplarea (die Paarung, ar spune Husserl) dintre prezent – eul real – și trecut – tu–ul imaginar – din perspectiva unui el simbolic produce satisfacția re-amintirii. Or; la 100 de ani după Freud, un alt vienez – Eric Kandel – avea să primească premiul Nobel pentru faptul de a fi demonstrat că actul amintirii presupune investirea afectivă – cu plăcere, adică, prin neurotransmițători – a relației dintre urma mnezică din hipocamp – trecutul – și centrul vederii – prezentul. Consecința? În cazul complex al re-amintirii, sinapsele au trei, iar nu două terminale. Și aici, survenirea juisării reprezintă semnul constituirii unui eu asumat, adică auto-reflexiv. De aceea, unul dintre criteriile de verificare a autismului în anamneza cu pacienții noștri este și vârsta – adesea mult întârziată – la care apar primele lor amintiri. Ce se întâmplă însă în cazul în care cele trei momente ale pulsiunii nu se succed în ordinea și mai ales în completitudinea lor? Desigur, ne interesează aici doar reculul autist dintre primul și al doilea moment. Din nou corpul sugarului se va confunda cu subiectul însuși, încât celălalt corp – cel al adultului – va fi perceput a fi unul ostil. În loc să se gâdile, sugarul va reacționa (negativ) prin diferite manifestări „psihosomatice”: dermatite atopice, urticarie, dermatite de contact sau, cele încă mai spectaculoase, dermografismele (când producția de histamină și înroșirea pielii sugarului este atât de spontană, încât poți să scrii pur și simplu cu degetul pe pielea lui). Dar și prin contracturi la nivel muscular sau intestinal. Sunt simptome care pot persista până la vârsta adolescenței și chiar dincolo de ea. Boala Crohn poate fi și ea invocată uneori în context.
Al doilea „test” este legat de impactul limbajului vorbit asupra copilului. Să presupunem că sugarul începe să gângurească și că, prin hazard, succesiunea lui fonetică se va opri pentru un timp mai lung pe o vocală. Toate astea sunt anticipate de unul dintre cei mai mari lingviști ai secolului trecut, Roman Jakobson, prieten apropiat al lui Lacan[11]. Acesta ar putea fi primul moment al pulsiunii, cel activ: copilul vorbește ca un eu pur ipotetic pentru că nu știe nici că și desigur nici ce anume vorbește. Fiind vorba despre o simplă gângureală, am putea spune că el vorbește „pur și simplu”… adică vorbește Vorbirea însăși de vreme ce nu spune nimic determinat. Dacă „pronunță” (fără să știe) vocala a, de pildă, o face doar ca pe un a “pur real”. De regulă, mama și deci tu-ul care asistă la această lalație (în care fonemele sunt încă neseparate și deci nediferențiate), ar putea pronunța la rându-i această vocală, cu speranța că sugarul o va reține prin chiar această repetiție. Repetarea primului a real, va deveni astfel un al doilea, imaginar. Acest al doilea moment în care copilul rămâne pasiv este esențial, căci există de acum două posibilități și deci două intenții diferite pe care mama le-ar putea avea în vedere pentru a-l pronunța pe a. Prima ar fi aceea de a-i sugera copilului cum anume se pronunță „corect” vocala a „în sine”. A doua ar fi, dimpotrivă, aceea de a-l îngâna, adică de a-l face pe copil să intre și el într-un „joc teatral” (iertați-ne pleonasmul), adică pe o „scenă” pentru a imita, fiecare dintre ei – eu și tu –, una și aceeași vocală a, simbolică de astă dată, cea a lui… el. Or marea problemă este că, dacă mama are intenția de a-l pronunța pe a „cel corect”, va da impresia că știe cum se pronunță un a perfect, adică pe al treilea, simbolic, iar în acest caz nefericit, accesul copilului la simbolic, adică la al treilea moment al pulsiunii, este fie întârziat fie de-a dreptul blocat. Astfel, el nu va accede la puterea de a spune propriul lui a, adică la inițiativa de a vorbi în nume propriu. Intrarea lui în limbaj va fi blocată pentru o vreme tocmai pentru că nu poate ajunge la poziția a treia, proprie lui el. Mama uzurpă practic poziția a treia, poziție unde ar trebui să-și invite propriul copilul. Ceea ce mai înseamnă că ea nu ocupă încă poziția a treia, ci cea de a doua, dominantă. Pe drept cuvânt, putem prin urmare spune că Imaginarul este sursa violenței.
Cum putem demonstra că ceea ce pronunță mama nu are o natură simbolică? Foarte simplu: constatând că, fără să vedem cine vorbește, putem recunoaște la telefon vocea unei persoane. Iar vocea unei persoane anume nu este Vocea pură. Ceea ce mai înseamnă că fiecare are a-ul său imaginar și că nimeni nu poate pronunța un a perfect. Or dacă nimeni nu are acces la a-ul perfect, fiecare are dreptul de a-l imita în nume propriu din poziția celui de-a treilea, poziția reflexivă. Cu cât mai repede va accepta mama să intre în acest veritabil „teatru (radio)fonic” și anume, imitând cât mai teatral pe copil, pentru a spune astfel, cu atât mai repede va intra copilul însuși în limbaj. Acest mod de a teatraliza limbajul poartă numele de „prozodie”[12]. Am putea în consecință spune: câtă prozodie și deci poezie, atâta învățare a limbajului. Înțelegem de ce încă din primele clase englezii au introdus teatrul în formarea copiilor lor. Confirmarea o constituie, ca și în cazul de mai sus, satisfacția, juisarea copilului de propria lui pronunție. El juisează „mâncând” Limba însăși ca pe un fagure de miere. O spune poetul însuși[13]. Ceea ce mama – cea care nu se vrea „perfectă”[14] – constată atunci când spune, juisând la rândul ei: „Mânca-i-ar mama gurița lui”. Doar cuvintele „reflexive” pot gâdila urechea copilului. Folosind aceste „teste” și alte câteva, colega noastră Marie-Christiane Laznik și echipa ei pariziană au putut evalua și la nevoie, ajuta 15.000 de copii parizieni. Dar despre aceste posibile intervenții, poate altă dată.
Referințe
[1] Răsturnarea de strategie în ce privește design-ul cercetării științifice contemporane a fost cel mai bine popularizată de Henri Poincaré, prin a lui La Science et l’hypothèse (Flammarion, Paris, 1902).
[2] Cf. Analiticele.
[3] Cf. Ștința logicii, Partea a treia, Editura Academiei, București, 1966.
[4] Cf. Fizica, Cartea I.
[5] Este felul în care G. Frege rescrie funcția matematică luată “în sine” (cf. „Funcție și concept”, în Scrieri logico-filosofice, I, Editura științifică și enciclopedică, București, 1977). Cf. de asemenea conceptul de illeitate de definit de Em. Lévinas (cf. Altfel decât a fi sau Dincolo de esență, Humanitas, București, 2006).
[6] Cf. J.-J. Gorog, La dritte Person, “Mensuel”, nr. 44/2009, EPFCL.
[7] S. Freud, ”Pulsiuni și destine ale pulsiunilor”, în Psihologia inconștientului, Opere esențiale, vol. 3, Editura Trei, București, 2010.
[8] J. Lacan, Séminaire XI, Les quatre concepts fondamentaux de la psychanalyse, Seuil, Paris, 1964, Capitolul 2.
[9] Idem, Séminaire X, L’Angoisse, Seuil, Paris, 2004.
[10] M.-C. Lasnik, La théorie lacanienne de la pulsion permettrait de faire avancer la recherche sur l’autisme, “La Célibataire”, nr. 5, vol. 67-78/2000, ALI.
[11] M. Bousseyroux, L’à Jakobson de Lacan, “Mensuel”, nr. 76/2013, EPFCL.
[12] M.C. Laznik et all, Do parentese prosody and fathers’ involvement in interacting facilitate social interaction in infants who later develop autism?, „Plos one”, nr. 5/2013.
[13] Cf. M. Eminescu, Epigonii.
[14] Aluzie la conceptul de good-enough mother al lui D. Winnicott.
