„Pacienții noștri sunt alt tip de pacienți“

De vorbă cu doctorul Cătălin Cîrstoveanu despre linia subțire care desparte viața de moarte în secția de ATI – neonatologie a Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „Marie Skłodowska Curie“.

Medicul Cîrstoveanu fiind în gardă, înainte de a veni la interviu a făcut un tur de contravizită prin rezervele micuților pacienți, timp în care vedeam pe monitoarele instalate pe peretele din cabinetul dânsului preocuparea ca micuții să fie bine și totul să decurgă normal. La sfârșitul interviului mi-a mărturisit: ”Am mai avut un caz de pacient care a murit dar decesul n-a fost direct legat de hidropericard. Ghidul cu care era canulată carotida era în ventricolul stâng și practic pacientul nostru a avut o tulburare de ritm gravă, a făcut arest și a trebuit să resuscităm pacientul. Ghidul care era în ventricolul stâng a perforat peretele miocardic și colegii de la chirurgia cardiacă au trebuit să vină să deschidă toracele de urgență și să facă ligatură pe ventricolul stâng. Sunt lucruri pe care noi le-am spus colegilor noștri ca să știe la ce se pot aștepta când au astfel de cazuri.

Domnule doctor, vă rog să ne vorbiți întâi despre profesia de neonatolog și despre condiția neonatologului în spitalele din România.
Eu lucrez în meseria asta de neonatolog întâmplător, pentru că după moda veche doctor era doar chirurgul. Dar n-a fost să fie lucrul acesta, colegele mele au avut note mai mari la rezidențiat, au fost mai ambițioase. Soția mea m-a îndrumat către neonatologie, de care eu nici măcar nu aflasem la acea dată, că exista ca meserie, dar a fost până la urmă o alegere foarte bună…. pe care soția mea a făcut-o.
Venind de la început într-un spital de pediatrie, s-a întâmplat să am ca pacienți doar nou născuți prematuri sau grav bolnavi. A fost șansa mea, pentru că în zona aceasta sunt două variante de maternități: una minunată, în care au loc nașteri la termen, cu copii frumoși și sănătoși, care pleacă acasă după 2-3 zile și totul este frumos, viața renaște și merge înainte. Dar există și varianta de maternitate mai puțin norocoasă, în care primești în îngrijire copii prematuri, copii grav bolnavi, cu complicațiile prematurității, copii care necesită în permanență terapie intensivă și în care medicii neonatologi de acolo cu asta se ocupă. În Spitalul de Pediatrie Marie Curie s-a dezvoltat foarte mult îngrijirea pacienților cu probleme chirurgicale complexe, cu insuficiență de organ sau insuficiențe multiple de organ ale acestor pacienți. Acest lucru a atras ca o necesitate să dezvoltăm foarte mult suportul medical care trebuie asigurat micuților pe fiecare tip de insuficiență, pentru fiecare organ. Ăsta a devenit targetul nostru în profesie și treptat am ajuns să facem doar terapie intensivă de înalt nivel.

Ce arii de patologie acoperiți și în ce măsură reușiți să salvați acești copii cu probleme?
Am ajuns acum după peste 15 ani în această secție să avem o rată de supraviețuire foarte bună comparativ chiar și cu medicina occidentală.
De exemplu, sunt colegi care nu ne cred că noi nu avem mortalitate legată de patologia tubului digestiv. Pacienții noștri pleacă acasă cu nutriție parenterală, unii chiar și doar cu 10 cm de intestin și ajung să fie crescuți ani de zile prin nutriție parenterală. Chirurgii noștri când vorbesc la conferințe de mortalitate aproape zero la chirurgia de tub digestiv, aproape că nu suntem crezuți, sună aproape de domeniul fantasticului. Acest lucru a devenit posibil ocupându-ne atâta vreme doar cu meseria aceasta, investind enorm în nutriția pacienților.
Apoi, au venit bolile respiratorii grave și atunci a trebuit să dezvoltăm multe tipuri de suport respirator pentru pacienții noștri cu afecțiuni grave respiratorii, unele fiind cazuri grave de hipertensiune pulmonară. În 2004 am adus în România oxidul nitric și aceasta era atunci o mare invenție pentru țara noastră, nu visam să avem tratamente „ca în SUA”. Am încercat să aprofundez și mai mult aceasta și am făcut doctoratul în hipertensiune pulmonară și mai târziu am adus acele aparate care ”vibrează plămânii”, cum spun unii colegi de-ai noștri. De fapt, acestea dau un suport respirator foarte bun în anumite boli.
Mergând apoi la patologia cardiacă, ne-am confruntat cu o problemă nouă, în care am avut foarte mulți pacienți în preoperator. Din fericire, începând cu 2013 am beneficiat de un program sub umbrela Spitalului Universitar Policlinico San Donato din Milano, unul dintre cele mai mari și mai cunoscute centre din Italia, specializat în domeniul tratamentelor cardiovasculare. Împreună cu Ministerul Sănătății, spitalul nostru a dezvoltat un program de chirurgie cardiacă, astfel încât acum avem pacienți în post-operator și în chirurgie cardiacă, lucru care pentru multe clinici din străinătate ar fi un mare ”challenge”. A trebuit să dezvoltăm și partea de suport cardiac, pentru că având pacienți cu disfuncții severe cardiace, nu doar post-operator dar și pre-operator și pe diverse patologii, a trebuit să învățăm să facem cât mai corect și suportul cardiovascular, cardiac și respirator simultan sau separat.
A trebuit astfel să învățăm în acești 11 ani multă patologie cardiovasculară dar și din alte specialități, de exemplu în insuficiență renală, în care acum suntem singurul centru care poate face epurare extrarenală la nou născuți în România-hemodiafiltrare. Avem o cazuistică de invidiat chiar și pentru un centru european, din câte știu.

Atunci vă întreb care este secretul dumneavoastră și al echipei pe care o conduceți? Cum ați reușit să ajungeți la aceste performanțe? Și ce mai este de făcut?
În tot ce facem secretul constă în abord și supraveghere 24/24. Asta din urmă pentru noi a devenit o chestiune de rutină, pentru că o facem atât noi cât și rezidenții. Eu și cu o altă colegă facem abordurile, mă refer la abordul vascular pentru hemodiafiltrare, o manevră foarte delicată, de aceea nu sunt multe centre care știu să facă bine lucrul acesta. Avem peste 70 de cazuri, suntem singurul centru din România și printre primele din Europa.
În cazul în care inima și plămânii pacientului au o insuficiență gravă am dezvoltat și partea de suport cardiac si respirator extracorporeal (extracorporeal membrane oxygenation), oxigenarea pe un filtru în afara organismului: scoatem sângele, îl firtrăm, îl preparăm și îl întoarcem în corp așa cum trebuie să fie un sânge la un pacient normal.
Având astfel de patologii, la început ne interesa ca pacientul să trăiască, să facem tot ce trebuie ca suport respirator, cardiac, renal, hepatic, suport nutrițional. Ne-am format echipe, echipa de hemodinamică, echipa de ”chronic lung disease”. Dar ne-am întrebat și care este impactul bolii asupra dezvoltării creierului, asupra sistemului nervos, atâta timp cât pacientul este în reanimare? Mulți chirurgi sau intensiviști din afară vorbesc despre riscurile neurologice pentru astfel de pacienti….. sau cum iese un pacient din punct de vedere neurologic din toată treaba asta? În ultima vreme, practic am început să avem un interes major asupra acestui aspect. Am început să nu mai fim mulțumiți doar să vedem că pacientul pleacă acasă viu. Suntem fericiți dacă acești pacienți ne vizitează, dacă vin de mână cu părinții și dacă putem să ne bucurăm de evoluția lor. Aceste lucruri dau satisfacția muncii de intensivist și sunt o parte din ”secretele” meseriei noastre. Am avut pacienți critici, pacienți resuscitați, pacienți cu diverse suporturi vitale, pacienți care au avut la un moment dat 14 perfuzii simultane pentru susținerea medicamentoasă a organelor, și am vrea să-i vedem după un timp că se bucură de o viață normală. Așa se face că în secția noastră avem acum și un cardiolog, așa cum se întâmplă în centrele foarte avansate din Europa, la fel avem acum un neurolog al nostru, dedicat, un farmacist clinician, un kinetoterapeut…și în scurta vreme vom avea și un psiholog, toți foarte experimentați….
Acești pacienți trebuie urmăriți non-stop. Nu merge să faci un consult odată la o săptămână, cum se face consultul interclinic. Aici la noi este nevoie de o urmărire constantă și dacă ceva se întâmplă trebuie să ai o reevaluare rapidă, o comunicare foarte promptă și iei decizia cea mai bună pentru un astfel de pacient. De aceea, încercăm să avem și un compartiment de ”neurocritical care” care înseamnă monitorizare și tratament, asta va aduce un mare plus pentru pacienții noștri. O să avem și un RMN neonatal dedicat, stiu sigur că ne va ajuta foarte mult în diagnostic, în stabilirea prognosticului… sunt puține centre în Europa care au așa ceva, vorbim de RMN la cap, inimă, abdomen etc.

Domnule doctor, de fapt ce faceți concret în această secție?
Avem pacienți cu malformații de tub digestiv, pacienți cu probleme grave neurochirurgicale, avem pacienți cu patologii cardiovasculare – acestora mai ales le alocăm jumătate din timpul nostru pentru că ei sunt în situația cea mai critică. Unii vin cu probleme foarte grave sau vin foarte tardiv, unii vin cu malformații pentru care nu există sancțiuni chirurgicale nici măcar în afara țării și noi trebuie să facem ceva și pentru ei ca să rămână în viață, sau măcar să-i asistăm atât cât sunt în viață. Avem și pacienți cu probleme oftalmologice, alții cu insuficiență renală, insuficiență respiratorie gravă, hipertensiune pulmonară etc, cam asta este patologia de care ne ocupăm.

Aceasta a fost mereu activitatea dumneavoastră în acest spital?
Am lucrat în ATI 6 ani, apoi am început în 2005-2007 cu o mică secție de neonatologie pe 180 mp, la inițiativa profesorului Iordăchescu, care era și managerul spitalului, dânsul a înțeles această viziune. Am pornit cu 10 pacienți monitorizați cu echipamente din Belfast – Irlanda de Nord. După ce am primit astfel infrastructura ne-am pus problema să aducem și personal. Adică degeaba facem ziduri pentru că un spital înseamnă în primul rând oameni, ei dau valoare spitalului. Uneori un doctor bun face renumele spitalului, sau o bună asistentă schimbă fața îngrijirilor medicale dintr-o secție. Aceste lucruri pe mine m-au ajutat să înțeleg cum să-mi prețuiesc oamenii din secția aceasta. De altfel, de cele mai multe ori i-am ales singur, m-am uitat la calitățile lor, morale și profesionale, pentru că îngrijirea micilor noștri pacienți trebuie să fie făcută într-un anumit mod.
Și întrucât cererea de asistență medicală neonatologică era și este imensă, am mai făcut o aripă secției inițiale, pentru care mulțumim Fundației Vodafone și Asociației Inima Copiilor, de la care am primit un aport de 2 milioane de euro și respectiv 700 mii euro. Rezultatul a fost ceva extraordinar la nivel de 2012-2013. Direcția Sanitară ne-a dat aprobare pentru extindere la 27 de paturi, cu un pacient în cameră, lucru foarte mare pentru acei ani. Ideea de a avea o cameră pentru fiecare pacient era venită de peste ocean. La noi acest lucru nu prea era înțeles și Ministerul Sănătății ar fi preferat să construim o „hală” pentru toți pacienții, ca să îi poți vedea pe toți. Profesorii Bell și Ben Stewart din Ohio – SUA m-au convins că este mai bine ca fiecare pacient să aibă o cameră a lui și e bine că am avut încredere în acești oameni. Au fost mari probleme, atât la nivel de spital cât și mai sus în a se înțelege că este mai bine așa și pentru pacient și pentru noi ca personal. Avantajele sunt numeroase. În primul rând pacienții dispun de intimitate. Un copil prematur foarte mic trebuie să aibă în primul rând întuneric și liniște în camera în care se află. Într-o încăpere cu mai mulți copii laolaltă situația medicală a acestora ar putea fi foarte diferită. Gândiți-vă că 10% din pacienții noștri sunt în stare foarte gravă și nu pot fi salvați și tot ce putem să facem este să le asigurăm o îngrijire bună, să le asigurăm condiții ca părinții să stea lângă aceștia până în ultima clipă. Fiecare copil are un mod personalizat de îngrijire și nu-i poți ține pe toți într-o „hală”. Am beneficiat de o echipă de arhitecți prietenoși pentru amenajarea acestui tip de saloane individuale. Ulterior arhitectura „un pacient critic – o camera de ingrijire” a devenit o opțiune legală în proiectarea spitalelor.

Ce măsuri de prevenție și protecție a pacienților aveți în secție?
În primul rând sunt norme de maximă igienă a personalului medical, ești obligat să te speli pe mâini când intri în aceste rezerve. Pacienții noștri au nevoie în primul rând de o curățenie exemplară. Pe podea avem un material ”noise absorbant”, de o anumită grosime, în tavan avem monitoarele care ne alertează în orice moment, oriunde ne aflăm în spital, referitor la schimbarea stării unui pacient. Aceste încăperi sunt dotate cu sprinclere, care dacă temperatura în rezervă crește peste limită declanșează un sistem de udare sub presiune care anihilează orice urmă de incendiu. Este importantă înzestrarea secției cu astfel de sprinclere și pentru faptul că legislația are o prevederea cam absurdă: în caz de incendiu, șeful este primul responsabil cu stingerea acestuia, inclusiv dacă nu este în unitate. Acum, această posibilitate de stingere automată a unui aventual incendiu se asigură și la noi ca și în spitalele cele mai avansate. Suntem concentrați pe stingerea rapidă a incendiului, nu pe izolarea incendiului…Acum, după pandemie, chiar legea are o opțiune legală pentru spitale, să fie prevăzute cu sprinclere. Din rațiuni financiare, cele mai multe spitale montează astfel de sprinclere doar în zonele cele mai de risc la incendiu, cele mai fierbinți, deși un scurt, un arc electric, o siguranță supraîncălzită pot să apară în orice loc din spital, nu doar în ATI sau în blocul operator. Tot ce există ca dotare în aceste camere este pentru siguranța și confortul copiilor și al părinților dar și al personalului medical. Din fericire am beneficiat de ”know how” din afară, lucru foarte bun pentru că, mai ales obligați de episodul Covid, sistemul de stingere automată în caz de incendiu a fost replicat și în alte unități medicale similare.
Între timp, în Romania, după episodul Maternității Giulești, lucrurile s-au îmbunătățit mult. Noi am dezvoltat și mai mult sistemele de siguranță, am instalat și un sistem BMS, cu senzori de date, de temperatură și de umiditate peste tot, pe aparatură, pe transformatoare, pe generatoare de curent, în Data Center. Știm în orice moment ce temperatură am la apă, știu când UPS-urile nu funcționează, când nu mai este motorină în rezervorul generatorului… Pentru orice problemă pe care am avut-o vreodată am realizat un proiect prin care am putut să rezolvăm odată pentru totdeauna problema respectivă. Am avut pacienți la care s-a „kinkat” sonda de intubație, la altul canula de traheostomă și atunci am luat măsura ca acești copii să fie super-monitorizați, pentru care am făcut tot ce vedeți aici pe linie de prevenție. Degeaba resuscităm cu succes un caz după prea multe minute de hipoxie, promptitudinea este crucială când se întâmplă ceva grav, pentru că repercursiunile neurologice pot fi grave.

Spuneați că secretul succesului stă în monitorizarea atentă a pacientului. Cât de performantă poate fi această monitorizare?
Totul s-a realizat pas cu pas, cu resurse proprii. Sistemele noastre de monitorizare sunt acum printre cele mai avansate din lume. În fișa pacientului, datele care vin de la ventilatoare, de la pompe cu medicamente vitale care merg la pacienți, facem monitorizare video pentru procese, le urmărim cu atenție, să se efectueze corect. Vedem cum funcționează perfuziile, dozele de la perfuzoare, suntem avertizați când perfuziile se apropie de final. De exemplu, pacientul din boxa 1 la care am stat mai mult, un pacient în stare foarte gravă, care a fost operat acum o săptămână, are cam 14 pompe funcționale, are 3 medicamente pentru inimă, 3 pentru rinichi care merg în paralel, alte produse biologice, noi știm dozele. Avem multe catetere centrale cu multe linii puse pe copil, toate astea îl țin în viață postoperator. Gândiți-vă câte lucruri se întâmplă în fiecare cameră, evenimente foarte critice pentru mai mulți pacienți, simultan, pe care trebuie să le avem sub observație… le vedem inclusiv de pe holuri. Când intru în camera unui pacient am alarmele de la fiecare cameră, la fel și pe hol, la fel și în biroul în care ne aflăm acum când sunt în gardă. Este o dotare indispensabilă pentru a putea rezolva orice urgență care apare de la acești copii, oricât de neașteptat.

Cum este acoperită capacitatea de cazare și tratament a pacienților?
Avem în acest moment 5 pacienți peste număr și sunt 17 care așteaptă, din care unii din cei 17 sunt în stare foarte gravă. Un pacient trebuie să fie investigat și o comisie medicală multidiciplinară să dea un verdict. De aceea, construim acum cu fonduri private o nouă extindere a secției, echipamentele si multe instalatii vin prin fonduri europene în scurtă vreme, echipamente de ultimă generație. Vom avea sală operatorie, RMN pediatric, sală de training/simulare de câteva milioane de euro pentru studenți și rezidenți. Ne interesează foarte mult educația pentru medici și asistente, investim mult în pregătirea acestora pentru că înainte de echipamente și un centru de excelență, considerăm că personalul medical trebuie ridicat și menținut la cel mai înalt nivel. Am creat o echipă de medici intensiviști care se ocupă mai mult de partea de hemodinamică și împreună cu cardiologul nostru am plecat la Congresul de Cardiologie, în care 3 zile învățăm. Avem alți colegi care se ocupă de ”chronic-lung desease” și aprofundează partea aceasta. Este un efort al acestor medici și din fericire acest efort este susținut prin investitii prin fundația spitalului, prin donații, inclusiv pentru medici rezidenți.
Toată această investiție ar trebui să se termine în primăvară. Aici unde suntem acum avem 1600 mp la care vom adăuga un spațiu nou de 3000 mp, deci într-un viitor foarte apropiat secția se va întinde pe aproape 5000 mp.
Avem proiect cu Ministerul Sănătății și cu Ministerul Fondurilor Europene, sunt milioane de euro pe care le-am investit în simulatoare: simulatoare pentru ecografie cardiacă, simulatoare pentru ecografie pulmonară, pentru bronhoscopie, pentru endoscopie digestivă, pentru abordul vascular, pentru puncție lombară, pentru nașteri ș.a. Studenții, rezidenții și medicii tineri vor veni la acest centru de training în care vor exersa diferite proceduri și manevre de lucru pe pacienți din plastic, ca apoi să practice manevrele pe pacienți adevărați doar când acumulează suficientă experiență pe mulaje.

Cu ce pregătire vin rezidenții aflați în pregătire practică în spital?
Rezidenții la ATI fac în anul 5 pediatrie și în 6 neonatologie. Noi avem disciplină de terapie intensivă pentru nou născuți la care se învață ce înseamnă terapia intensivă neonatală. Mai avem și 7 cursuri opționale de hemodinamică. Apoi mai avem diferite congrese la care suntem invitați, workshop-uri pentru resuscitare neonatală sau alte activități specifice neonatologiei. Sistemele de învățământ din centrele universitare s-au îmbunătățit foarte mult. S-au construit replici ale modelului de secție ATI – neonatală de la noi, de exemplu la Constanța, tot cu Fundația Vodafone, Asociația Dăruiește Aripi și Asociația Inima Copiilor, la care Consiliul Județean a avut o contribuție semnificativă: cu aproximativ 4 milioane de euro a triplat practic sumele investite inițial. La Tg. Mureș de asemenea avem un proiect cu Asociația Cristi Vasiliu și Inima Copiilor, prin care ce am făcut aici, la București, se va replica în curtea Spitalului Județean, cu update important la nivel arhitectural, este acum în construcție.

Care este profilul profesional și uman al medicului neonatolog?
Am cunoștințe, prieteni, colaboratori care s-au atașat de neonatologie încă din studenție, atrași de această ramură a medicinei. Este o meserie cumva făcută pe tăcute cu pacienții noștri ”necuvântători”. Noi acoperim teoretic problemele copilului de la naștere până la 28 de zile, așa este legislația, pe care însă nu putem să o respectăm, unii pacienți ajung la noi și la vârsta de 2-3 ani. Dorim să schimbăm curricula în sensul acesta. Eu fiind și șeful Comisiei Consultative de Neonatologie a Ministerului Sănătății, am stabilit că trebuie să schimbăm plaja de vârstă a copiilor care fac obiectul nostru de activitate în sensul măririi perioadei de îngrijire în care acești copii stau în spital. În occident, neonatologul se ocupă de copii până la aproximativ 2 ani. Chiar acum noi avem aici copii de 2 luni, 3 luni, 6 luni, un an pentru că acești copii nu puteau să meargă în altă parte. S-a încercat dar nu s-a putut. Problemele acestea le-au avut și colegii noștri din străinătate și legislația dar si pregatirea medicala de acolo au fost adaptate conform nevoilor de îngrijire medicală.

Nu ar fi bine ca experiența profesională a acestei secții să fie adunată într-un studiu? Nu ar fi bine pentru comunitatea medicilor neonatologi?
Cine lucrează mult e cam greu să publice. Pe de altă parte dacă nu publici nu exiști. Și mai este și alt aspect, chiar dacă nu publici colegii noștri care ne cunosc știu că faci treabă bună. Dar este momentul și este foarte important ca lucrul bine făcut să îl împărtășești colegilor de breaslă și de altfel să expui criticilor ceea ce faci. Publicarea unei experiențe profesionale înseamnă mult mai mult decât faptul că noi credem că facem bine un lucru profesional. Înseamnă transparentizarea activității clinice și expunerea criticilor constructive. Ăsta este rostul unei publicații, sunt revizori care critică, sunt colegi care critică, în sensul bun. Noi chiar am publicat un lucru referitor la hidropericard, o posibilă complicație a insertiilor cateterelor centrale. Lucrăm cu mii de catetere în zona noastră de activitate, peste 6 mii de catetere de-a lungul timpului. Am expus care este incidența hidropericardului asociată acestor proceduri. Pentru că avem prematuri de la 5-600 g în sus, pe care îi primim, îi tratăm, sunt operați, au catetere cu care stau luni de zile. Am constatat că incidența hidropericardului este mică la noi comparativ cu alte centre și apoi ne-am uitat la mortalitate. O colegă rezidentă care a căutat toți acești pacienți cu mai mulți ani în urmă a observat că la noi mortalitatea este de 4 ori mai mică decât în centrele internaționale și normal că ne-am întrebat de ce? Ca să fiu înțeles, toți pacienții internați au catetere centrale, lucru care se întâmplă doar în spitale sau la domiciliu, la pacienții pe care-i trimitem cu nutriție parenterală la 6 luni – un an. Acest tip de complicație se întâmplă în spitale, cu o anumită incidență și mortalitate.

Ce-ați făcut cu studiul de care vorbiți?
Acest material l-am publicat într-o revistă elvețiană. Fenomenul de la ”Marie Curie” se explică prin două lucruri. De ce nu mor la noi acești copii? În primul rând știm să punem bine cateterele și nu sunt foarte mulți în lume care știu să facă bine aceasta la pacienți cu greutati foarte mici. Totdeauna inserția este ecografică… Apoi, verificăm radiologic și ecografic. Deci incidența este mică… dar de ce mor mult mai puțini atunci când este un hidropericard acut? Pentru că pacienții fiind atât de intens monitorizați, timpul de reacție este scurt. În plus, rezidenții examinează ecografic în fiecare zi acești pacienți. Rezidenții noștri nu trebuie să se roage de noi ca să le împrumutăm ecograful să vadă pacientul. Rezidenții sunt invitați, îndemnați, ține de curricula lor de pregatire, ca în fiecare zi să monitorizeze un pacient dacă are lichid în pleură, dacă are lichid în pericard, dacă un cateter este poziționat greșit etc. În aceste condiții se poate interveni prompt și, de exemplu, din 13 astfel de cazuri un singur copil a murit în timp ce în străinătate moare 1 copil din 4. Până la acest studiu n-am știut decât că avem incidență mică dar când am studiat bazele de date internaționale am văzut că de fapt stăm foarte bine, având o mortalitate mult mai mică. Publicând și făcând cunoscut acest lucru, cred că mulți colegi de pretutindeni vor avea ce învăța din acest studiu, de altfel, foarte simplu si la obiect.
Pacienții noștri sunt alt tip de pacienți. Alarmele nu trebuie să fie mai lungi de 2 minute. Timpul de reacție trebuie să fie de un minut pentru că în 2 minute poate fi prea târziu, pacientul poate să moară. Parcă ești într-un blockstart permanent.
Având astfel de proceduri, ne interesează să le facem cât mai simplu, cât mai corect, să fim foarte buni. Ca să știți, acest singur pacient cu hidropericard acut care nu a supraviețuit, tot în garda mea s-a întâmplat… Pe ceilalți 12 poate o să-i uit, pe acesta o să îi țin minte toată viața…