Diabetul zaharat tip 2 (DZ tip 2) reprezintă una dintre cele mai importante provocări de sănătate publică ale secolului XXI. Deși diagnosticul și tratamentul au evoluat semnificativ, prevalența bolii continuă să crească la nivel global. În prezent, strategiile de screening și prevenție se bazează în principal pe identificarea hiperglicemiei și a prediabetului prin intermediul glicemiei și hemoglobinei glicate (HbA1c). Cu toate acestea, acești parametri reflectă adesea o etapă relativ tardivă a disfuncției metabolice (1).
Tot mai multe dovezi sugerează că modificările care conduc la apariția diabetului debutează cu ani înainte de creșterea glicemiei. Insulinorezistența, acumularea de grăsime viscerală și reducerea progresivă a masei musculare evoluează silențios, în timp ce mecanismele compensatorii mențin temporar valorile glicemice în limite normale. Astfel, hiperglicemia nu reprezintă începutul bolii, ci rezultatul unor dezechilibre metabolice instalate anterior.
În acest context, analiza compoziției corporale poate oferi informații valoroase despre riscul metabolic individual. Evaluarea grăsimii viscerale și a masei musculare permite identificarea precoce a persoanelor aflate pe traiectoria către diabet, chiar și în prezența unor valori glicemice aparent normale (2).
Glicemia – doar vârful icebergului metabolic
În practica clinică, glicemia și hemoglobina glicată sunt principalii parametri utilizați pentru diagnosticul DZ și al prediabetului. Cu toate acestea, modificările glicemice apar relativ târziu în evoluția bolii, după o perioadă îndelungată în care organismul compensează progresiv instalarea insulinorezistenței.
În stadiile incipiente, țesuturile periferice devin mai puțin sensibile la acțiunea insulinei, iar pancreasul răspunde prin creșterea secreției hormonale pentru a menține valorile glicemice în limite normale. Această hiperinsulinemie compensatorie poate persista ani de zile, în timp ce glicemia rămâne aparent normală (3).
În paralel, apar modificări metabolice importante: acumularea de grăsime viscerală, infiltrarea grasă a ficatului, alterarea metabolismului muscular și creșterea inflamației metabolice de grad redus. Aceste procese contribuie la progresia insulinorezistenței și la deteriorarea funcției celulelor β pancreatice (4).
Din această perspectivă, hiperglicemia nu reprezintă debutul bolii, ci expresia unei disfuncții metabolice deja avansate. Identificarea persoanelor aflate în această etapă preclinică reprezintă una dintre principalele provocări ale medicinei preventive moderne. Pentru a interveni mai devreme, este necesară evaluarea unor markeri capabili să reflecte modificările metabolice care preced creșterea glicemiei (5).
Dincolo de glicemie: de ce IMC și HbA1c nu sunt suficiente?
În practica medicală, evaluarea riscului metabolic se bazează frecvent pe indicele de masă corporală (IMC), glicemie și hemoglobina glicată (HbA1c). Deși utile și ușor accesibile, aceste instrumente au limitări importante atunci când sunt utilizate pentru identificarea precoce a persoanelor aflate pe traiectoria către DZ tip 2.
IMC oferă informații despre raportul dintre greutate și înălțime, însă nu poate diferenția masa grasă de masa musculară și nici nu oferă date despre distribuția țesutului adipos. Astfel, două persoane cu același IMC pot avea profiluri metabolice complet diferite. În mod similar, HbA1c reflectă expunerea medie la glucoză din ultimele luni, fără a surprinde modificările metabolice care preced apariția hiperglicemiei (6).
Tot mai multe studii descriu existența unui „pacient metabolic invizibil” – persoana cu greutate aparent normală, dar cu exces de grăsime viscerală și risc cardiometabolic crescut. Acest fenomen, cunoscut sub denumirea de Normal Weight Obesity, se caracterizează printr-un procent crescut de țesut adipos în ciuda unui IMC aflat în limite normale.
La polul opus, există persoane cu un IMC crescut, dar cu o distribuție mai favorabilă a țesutului adipos și cu un profil metabolic relativ conservat. Aceste exemple demonstrează că simpla cuantificare a greutății corporale nu este suficientă pentru evaluarea riscului metabolic individual.
În acest context, devine evidentă necesitatea unor metode care să ofere informații suplimentare despre compoziția corporală și despre modificările metabolice care preced instalarea DZ tip 2 (7).
Compoziția corporală – o nouă perspectivă asupra prevenției metabolice
În ultimii ani, analiza compoziției corporale a devenit un instrument tot mai utilizat în evaluarea riscului cardiometabolic, deoarece oferă informații care nu pot fi obținute prin simpla măsurare a greutății corporale sau prin calculul IMC. În loc să se concentreze exclusiv asupra kilogramelor, această abordare permite evaluarea principalelor compartimente corporale implicate în metabolism: masa grasă, masa musculară și distribuția țesutului adipos.
Dintre acești parametri, grăsimea viscerală prezintă o importanță deosebită. Localizată în jurul organelor abdominale, aceasta este strâns asociată cu insulinorezistența, sindromul metabolic, steatoza hepatică și DZ tip 2. Creșterea cantității de grăsime viscerală poate fi observată cu mult înaintea apariției hiperglicemiei, ceea ce o transformă într-un marker precoce al disfuncției metabolice (8).
În același timp, masa musculară reprezintă unul dintre principalii consumatori de glucoză ai organismului. Reducerea progresivă a masei musculare se asociază cu scăderea sensibilității la insulină și cu agravarea riscului metabolic. Astfel, evaluarea simultană a grăsimii viscerale și a masei musculare oferă o imagine mai completă asupra sănătății metabolice decât simpla evaluare a greutății corporale (9).
Metodele moderne de analiză a compoziției corporale, precum bioimpedanța electrică cu multifrecvență, permit cuantificarea acestor parametri într-un mod rapid și neinvaziv. Prin identificarea persoanelor cu exces de grăsime viscerală sau cu masă musculară redusă, chiar în absența unor modificări glicemice evidente, clinicianul poate interveni mai devreme și poate implementa măsuri personalizate de prevenție.
În acest sens, compoziția corporală nu trebuie privită doar ca un instrument de evaluare a obezității, ci ca o metodă de identificare precoce a disfuncției metabolice și a riscului de progresie către DZ tip 2 (10).
Concluzii
DZ tip 2 este rezultatul unui proces metabolic complex care începe cu mult înainte de apariția hiperglicemiei. În acest context, evaluarea exclusivă a glicemiei, HbA1c sau a IMC poate omite persoane aflate deja într-o etapă precoce a disfuncției metabolice.
Analiza compoziției corporale oferă informații valoroase despre acumularea de grăsime viscerală și modificările masei musculare, contribuind la identificarea precoce a indivizilor cu risc cardiometabolic crescut. Integrarea acestor parametri în strategiile de screening și prevenție poate facilita intervenții timpurii și personalizate, cu potențialul de a întârzia sau chiar preveni apariția DZ tip 2.
Poate că viitorul prevenției metabolice nu înseamnă să diagnosticăm diabetul mai devreme, ci să identificăm disfuncția metabolică înainte ca diabetul să apară.
Bibliografie:
1. Lu, X., Xie, Q., Pan, X. et al. Type 2 diabetes mellitus in adults: pathogenesis, prevention and therapy. Sig Transduct Target Ther 9, 262 (2024). https://doi.org/10.1038/s41392-024-01951-9.
2. Ping WX, Hu S, Su JQ, Ouyang SY. Metabolic disorders in prediabetes: From mechanisms to therapeutic management. World J Diabetes. 2024 Mar 15;15(3):361-377. doi: 10.4239/wjd.v15.i3.361.
3. Vaidya RA, Desai S, Moitra P, Salis S, Agashe S, Battalwar R, Mehta A, Madan J, Kalita S, Udipi SA and Vaidya AB (2023) Hyperinsulinemia: an early biomarker of metabolic dysfunction. Front. Clin. Diabetes Healthc. 4:1159664. doi: 10.3389/fcdhc.2023.1159664.
4. Accili, D., Deng, Z. & Liu, Q. Insulin resistance in type 2 diabetes mellitus. Nat Rev Endocrinol 21, 413–426 (2025). https://doi.org/10.1038/s41574-025-01114-y.
5. Liu C, Chen H, Ma Y, Zhang L, Chen L, Huang J, Zhao Z, Jiang H and Kong J (2025) Clinical metabolomics in type 2 diabetes mellitus: from pathogenesis to biomarkers. Front. Endocrinol. 16:1501305. doi: 10.3389/fendo.2025.1501305.
6. Rubino F, Cummings D, Eckel R et al. Definition and diagnostic criteria of clinical obesity The Lancet Diabetes & Endocrinology, 2025; 13, 221-262.
7. Mohammadian Khonsari N, Khashayar P, Shahrestanaki E, Kelishadi R, Mohammadpoor Nami S, Heidari-Beni M, Esmaeili Abdar Z, Tabatabaei-Malazy O and Qorbani M (2022) Normal Weight Obesity and Cardiometabolic Risk Factors: A Systematic Review and Meta-Analysis. Front. Endocrinol. 13:857930. doi: 10.3389/fendo.2022.857930.
8. Li, S., Li, S., Ding, J. et al. Visceral fat area and body fat percentage measured by bioelectrical impedance analysis correlate with glycometabolism. BMC Endocr Disord 22, 231 (2022). https://doi.org/10.1186/s12902-022-01142-z.
9. Cruz-Jentoft AJ, Bahat G, Bauer J, et al. Sarcopenia: revised European consensus on definition and diagnosis. Age Ageing. 2019;48(1):16-31. doi:10.1093/ageing/afy169.
10. Looney DP, Schafer EA, Chapman CL, et al. Reliability, biological variability, and accuracy of multi-frequency bioelectrical impedance analysis for measuring body composition components. Front Nutr. 2024;11:1491931. Published 2024 Dec 3. doi:10.3389/fnut.2024.1491931.
