Protezarea femurală în artroplastia totală de șold în cazul șoldurilor cu luxație înaltă, comparație între două tehnici chirurgicale

  • Prof. Dr. Ștefan Cristea

    UMF „Carol Davila“, Spitalul Clinic de Urgență Sf. Pantelimon București

    Toate articolele autorului
  • Șef Lucr. Dr. Florin Groșeanu

    Spitalul Clinic de Urgență „Sf. Pantelimon“, București, UMF „Carol Davila“, București

    Toate articolele autorului
  • Dr. Victor Băluță

    UMF „Carol Davila“, Spitalul Clinic de Urgență Sf. Pantelimon București

    Toate articolele autorului
  • Publicat la data de 04-11-2026

    Abstract

    We present only the difficult cases of THA in high dislocated hips. All present DDH classifications described the relations between the femoral head and acetabulum. In our experience the abnormalities of the femoral metaphysis and diaphysis play a major role in the treatment of DDH. Femoral canal is frequently distorted in severe cases of DDH. Starting from this idea, we have developed an original classification of femoral defects.

    Materials and Methods: We have operated on 122 hips with DDH. First 61 cases were operated using a cemented femoral stem with trochanterotomy, femoral shortening osteotomy and trochanteroplasty Kerboull-Postel. The other 61 hips were operated with an uncemented femoral stem with femoral subtrochanteric triple osteotomy – shortening, correction of valgus and rotation.

    Results: Our goal is to compare the preliminary results of two surgical techniques. The non-union of the greater trochanter in 5 cases (9%) has led us to adopt the technique of triple femoral osteotomy, using a non-cemented femoral component functioning as a centromedullary nail. The lengthening obtained varied from 3,5 to 8 cm, and we did not record any case of palsy, neither total nor partial, of the sciatic nerve. No septic complications or nonunion of femoral osteotomy occurred. We didn’t have any dislocations for all the cases in both series.

    Discussion: For the preoperative planning we used the Ranawat criteria. Uncemented stems have the same function as a proximal locked nail. We appreciated the place of metaphyseal-diaphyseal osteotomy after reaming of the femoral canal to correct the rotation, shortening and valgus deviation up to 10 degrees. We increased the stability of the osteotomy using tension band wiring, but sometimes it is not necessary. We had one delayed union of the femoral osteotomy who necessitated percutaneous bone marrow injection, at 4 month, and union was obtained at 6 months postoperative. The type III cases, according to our classification or Eftekhar D, presented at the operation time with a limb length discrepancy between 2 and 8 cm. This discrepancy is due to the hip instability. The lengthening of those cases was easier compared to cases Eftekhar A and B with stable hips.

    Conclusion: The femoral dysplastic vice is present in DDH. According to our opinion, in the dysplastic femur, there are two problems: the shaft channel, which is very narrow, and the vice of shaft torsion. The preoperative planning is mandatory. The femoral torsion with a severe helitorsion angle is a good indication for femoral triple osteotomy. The prosthetic replacement in cases of hips with congenital dysplasia is difficult in the high, unstable dislocations, but surgery offers the satisfaction of achieving a stable and mobile hip as well as an equal length of the limbs in patients of an average age of 42 years. The triple femoral osteotomy and uncemented femoral prostheses seem to be attractive, femoral complications have not yet been noticed.

    Introducere

    Artroplastia totală de șold (ATS) este una dintre cele mai de succes proceduri ortopedice efectuate în prezent pentru pacienții care suferă de dureri cauzate de diverse afecțiuni. O gamă largă de tulburări congenitale și/sau de dezvoltare ale șoldului – precum instabilitatea neonatală, displazia acetabulară sau femurală, subluxația și luxația de șold – sunt grupate sub denumirea de displazie de dezvoltare a șoldului (DDH). Klisic a înlocuit termenul de „displazie congenitală de șold” (CDH) cu cel de „displazie de dezvoltare a șoldului” (DDH), subliniind rolul factorului temporal în declanșarea afecțiunii [1]. În urmă cu 2400 de ani, Hipocrate a afirmat că luxațiile de șold la copii pot fi vindecate dacă tratamentul este inițiat foarte devreme. Depistarea precoce a luxației și a displaziei de șold la nou-născuți, prin intermediul ecografiei, permite un tratament mai eficient, mai simplu, mai ușor de tolerat de către pacient și mai rentabil din punct de vedere economic [2]. La nou-născuți, reducerea concentrică a șoldului se obține cu ușurință, permițând restabilirea unei arhitecturi normale a articulației. Problemele apar în cazurile de luxație, displazie sau în situațiile în care diagnosticul este stabilit tardiv. Cu cât tratamentul este început mai târziu, cu atât devine mai agresiv, mai puțin eficient, mai dureros și mai costisitor. Artroplastia totală de șold este necesară pentru a restabili biomecanica normală a articulației la adult, egalitatea lungimii membrelor inferioare și stabilitatea șoldului; acest lucru presupune poziționarea corectă a centrului de rotație, precum și ajustarea „offset”-ului femural. De regulă, implantarea unei proteze în cazurile de displazie congenitală de șold la adulți nu ridică probleme deosebite; totuși, situația poate deveni extrem de complexă în cazurile de luxații înalte și instabile. În lucrarea de față, prezentăm exclusiv cazurile severe: tipul IV conform clasificării Crowe, tipul C conform clasificării Hartofilakidis sau stadiile C și D conform clasificării Eftekhar.

    Toate clasificările DDH descriu relațiile dintre capul femural și acetabul. Vă prezentăm câteva dintre acestea.

    • Clasificarea Crowe a displaziilor de șold:
    • Tipul I include displazia parțială de sub 50%;
    • Tipul II – displazie parțială de 50–75% și deficit acetabular;
    • Tipul III – displazie parțială de 75–100%, dar cu coloanele posterioară și anterioară intacte;
    • Displazie de tip IV care depășește 100%, cu un acetabul original subdezvoltat și un acoperiș deficitar [3].

    Clasificarea Hartofilakidis a displaziei de dezvoltare a șoldului:

    • Șoldurile de tip A (displazie) prezentau un deficit al segmentului superior al acetabulului și un acetabul puțin adânc, din cauza acoperirii peretelui medial de către osteofite;
    • Șoldurile de tip B (luxație joasă) prezentau un deficit al segmentelor anterior și posterior ale acetabulului, o deschidere îngustă sau un diametru acetabular mic, precum și o profunzime redusă a acetabulului;
    • Șoldurile de tip C (luxație înaltă) prezentau un deficit segmentar al întregii margini acetabulare, o deschidere îngustă, o profunzime redusă și o anteversie excesivă [4,5].

    În 1978, Eftekhar a stabilit o clasificare radiologică bazată pe gradul de dislocare a capului femural. Au fost identificate patru stadii de severitate a displaziei de șold, variind de la dislocare parțială până la displazie.

    • Tipul A este caracterizat printr-un acetabul ușor alungit și displazic,
    • Tipul B printr-un acetabul de tip intermediar,
    • Tipul C printr-un acetabul fals, situat la un nivel înalt,
    • Tipul D prin absența oricărui contact între femur și osul iliac [6].

    Clasificarea Kerboul a luxației șoldului. Tipul A: luxație anterioară, în care capul femural este situat în fața acetabulului original. Tipul B: luxație intermediară. Capul femural se articulează cu osul iliac la același nivel anteroposterior ca și acetabulul original. Tipul C: luxație posterioară [7].

    Clasificarea noastră pentru displazia femurală la nivelul șoldului adult

    Toate clasificările actuale ale displaziei congenitale de șold (DDH) descriu relațiile dintre capul femural și acetabul. Clasificările curente se concentrează mai mult asupra cotilului și a raportului dintre acesta și femur, decât asupra femurului în sine. Din experiența noastră, anomaliile metafizei și diafizei femurale joacă un rol major în tratamentul DDH. În cazurile severe de DDH, canalul femural este adesea deformat; de asemenea, se întâlnește frecvent displazia femurală. Pornind de la această observație, am elaborat o clasificare originală a defectelor femurale. În cazul displaziei femurale, apar două probleme: viciul de torsiune al diafizei și un canal diafizar extrem de îngust. Viciul de torsiune al diafizei este foarte pronunțat, în special în plan transversal, dar și în plan coronal. Canalul medular are o formă eliptică; diametrul medular mare la nivel metafizar devine perpendicular pe diametrul mare al canalului diafizar, ceea ce îngreunează implantarea protezei femurale. Viciul de torsiune și îngustimea diafizei favorizează apariția fracturilor longitudinale ale femurului. Această complicație este frecventă, deoarece nici măcar protezele speciale nu sunt adaptate gradului extrem de dificultate al acestor cazuri.

    Prezentăm clasificarea noastră pentru displazia femurală (Figura 1).

    Stadiul I – Torsiune ușoară. Canalul femural este aproape normal; poate fi asociat cu orice tip din clasificările Crowe, Kerboul sau Eftekhar (stadiile A, B sau C).

    Stadiul II – Torsiune importantă a diafizei și metafizei. Poate fi asociat cu orice tip din clasificările Crowe, Kerboul sau Eftekhar (stadiile C sau D). Reprezintă o indicație majoră pentru osteotomie diafizară sau trohanterotomie în cadrul unei artroplastii totale de șold (ATS).

    Stadiul III – Torsiune severă a corpului femural, de aproape 90° față de axa condiliană – diametrul mare al canalului metafizar este perpendicular pe diametrul mare al canalului diafizar. Indicație excelentă pentru osteotomia triplă femurală.

    Stadiul IV – Aspect caricatural; o caricatură a femurului proximal.

     

    Figura 1: Clasificarea femurală a displaziei de dezvoltare a șoldului (DDH) la adulți.

    În cadrul artroplastiei totale de șold (THA), în cazurile de luxații severe, este necesară reconstrucția arhitecturii șoldului. Se impune corectarea centrului de rotație, precum și a anteversiunii optime, atât la nivel femural, cât și la nivel cotiloidian. De asemenea, este necesară restabilirea egalității lungimii membrelor inferioare. Corectarea decalajului femural („offset”-ului) reduce riscul de instabilitate, diminuează forțele exercitate asupra cupei și reduce uzura polietilenei. Prin urmare, în cazul șoldurilor cu luxații înalte, trebuie abordate două tipuri de probleme: pe de o parte, problemele cotiloidiene, iar pe de altă parte, cele femurale.

    Probleme cotiloidiene

    Criteriile Ranawat rămân valabile pentru aplicarea regulilor lui Ranawat în planificarea preoperatorie [8]. Triunghiul Ranawat este definit de: linia orizontală dintre crestele iliace, linia orizontală dintre tuberozitățile ischiatice și o perpendiculară pe aceste linii, situată la 5 mm lateral de liniile Kohler și Shenton. Pe această perpendiculară, înălțimea acetabulului (corespunzătoare „U”-ului radiologic) reprezintă 1/5 din înălțimea măsurată a bazinului; adâncimea cotilului este egală cu această înălțime. Ipotenuza triunghiului Ranawat unește extremitățile catetelor, iar centrul de rotație se află la mijlocul ipotenuzei (Figura 2).

    Figura 2: Regulile lui Ranawat pentru planificarea preoperatorie.

    Indicele Pierchon pentru corecția decalajului femural („offset”-ului femural) și a centrului de rotație al șoldului. În cazul acetabulului displazic, este necesară medializarea și coborârea centrului de rotație, fiind totodată esențială asigurarea unei acoperiri acetabulare adecvate [9].

     Soluțiile practice sunt:

    1. Reconstrucția cotiloidă cu un grefon masiv, structurat și fixat cu 2 șuruburi, atunci când mai mult de 20% din cupă rămâne neacoperită în partea superioară sau când este dificilă implantarea unor proteze de dimensiuni mici. Adesea, se adaugă un inel de tip Kerboull sau Burch-Schneider pentru a stabiliza această construcție cotiloidă în cazul protezelor cimentate.
    2. Medializarea prin fractură controlată a cotilului – tehnica Hartofilakidis.
    3. Utilizarea unor cupe de tip „Espace” sau a unor cupe de dimensiuni foarte mari („megacupe”).
    4. Plasarea cupei la nivelul unui neocotil – abordare nerecomandată.

    Probleme femurale

    1. Ne confruntăm cu două situații:
    2. Șolduri displazice care au fost deja supuse unor intervenții chirurgicale anterioare – osteotomii (Schantz, Milch) sau osteotomii asociate cu alungire (Ilizarov, Paley) – fiind necesară o nouă osteotomie pentru a restabili axul șold-genunchi-gleznă (HKA). Este vorba despre osteotomii de scurtare, derotație și varizare.
    3. Șold care nu a mai fost operat anterior, prezentând o luxație înaltă și instabilă, cu sau fără contact între femur și pelvis.
    4. Pentru această ultimă situație – șold instabil, luxat înalt, neoperat – avem la dispoziție 3 soluții practice:
    5. trohanteroplastie, trohanterotomie, repoziționarea corectă a marelui trohanter și utilizarea unei proteze cimentate sau necimentate;
    6. osteotomie triplă metafizară femurală – de scurtare, derotație și varizare – cu utilizarea unei proteze necimentate (Stadiul III al clasificării noastre);
    7. proteză personalizată – tip CAD-CAM, de care nu dispunem.

    Metode

    Am selectat toți pacienții cu luxație înaltă a șoldului care au beneficiat de o intervenție de artroplastie totală de șold (ATS) și i-am invitat să participe la studiu, după obținerea aprobării din partea comisiei de etică a spitalului (aprobarea nr. 2 din 03.02.2004). Au fost incluși toți pacienții care au suferit o intervenție de ATS în perioada 3 martie 2004 – 3 martie 2021. Studiul a cuprins 122 de intervenții de ATS, efectuate la 82 de pacienți (62 de femei și 20 de bărbați) care au îndeplinit criteriile de includere și au semnat consimțământul informat; dintre acestea, 40 au fost intervenții bilaterale (la 32 de femei și 8 bărbați). Cercetarea a fost desfășurată în conformitate cu Declarația de la Helsinki. Studiul a fost realizat în cadrul Clinicii de Ortopedie a Spitalului Clinic de Urgență „Sfântul Pantelimon”, cu acordul Comisiei de Etică a spitalului și respectând principiile stabilite în Declarația de la Helsinki. Prezentăm doar cazurile dificile de ATS în contextul luxației înalte a șoldului: clasificarea Crowe tip IV, Hartofilakidis tip C, Eftekhar tip C sau D, precum și clasificarea noastră proprie a displaziei femurale, stadiile II și III (Figura 3).

    Figura 3: Comparație a situației din studiu.

    Acest studiu compară rezultatele preliminare obținute prin două tehnici chirurgicale:

    • Pe de o parte, implantarea protezelor în aceste cazuri a presupus: trohanterotomie, osteotomie femurală de scurtare, utilizarea unei proteze cimentate și trohanteroplastie – 61 de cazuri.
    • Pe de altă parte, s-a recurs la osteotomie femurală triplă, cu scurtare trohanteriană, corecția unui valg preexistent și derotație, utilizându-se o proteză femurală necimentată, cu sau fără osteosinteză – 61 de cazuri.

    Am operat 61 de șolduri în perioada 2004–2011, dintre care 16 cazuri de tip IV Crowe-D (stadiul Eftekhar) și 45 de cazuri de tip III Crowe-C (stadiul Eftekhar). Conform clasificării noastre, 40 de cazuri au fost încadrate în stadiul 3, iar 21 în stadiul 2. Am evaluat clinic pacienții preoperator și postoperator, utilizând criteriile Merle d’Aubigné–Postel (durere: 0–6 puncte; mobilitate: 0–6 puncte; mers: 0–6 puncte). Diferența de lungime a membrelor înainte de operație a variat între 3,5 și 5,5 cm, iar scurtarea postoperatorie a fost de maximum 2 cm. Planificarea preoperatorie a osteotomiei femurale a fost ajustată în funcție de alungirea dorită. Am efectuat sistematic o trohanteroplastie. În cazurile de displazie severă cu poziție înaltă a capului femural, am realizat mai întâi o osteotomie femurală subtrohanteriană, la nivelul proiecției superioare a acetabulului original. Am detașat marele trohanter de acest fragment proximal și l-am modelat concav, pentru a-l fixa ulterior pe diafiza femurală subtrohanteriană. Durata intervenției chirurgicale a variat între 180 și 330 de minute. Realizarea trohanteroplastiei pe suprafața corticală subtrohanteriană nu a fost întotdeauna facilă, din cauza torsiunii osoase. Am utilizat tehnica Kerboul-Postel. În 6 cazuri am constatat neconsolidarea marelui trohanter, însă acesta a rămas funcțional în două dintre situații. În alte 4 cazuri a fost necesară revizia trohanteroplastiei. Într-un caz, firul utilizat pentru trohanteroplastie a provocat o bursită și o necroză subcutanată, care a constituit punctul de plecare al unei infecții. Acest lucru a necesitat, după un an, o revizie în context septic, cu implantarea unei proteze de tip Kent. Rata ridicată de neconsolidare a marelui trohanter (19%) ne-a determinat, după anul 2011, să adoptăm o a doua tehnică în astfel de cazuri: osteotomia femurală triplă asociată cu utilizarea unei proteze necimentate. Am recurs la tehnica osteotomiei femurale triple, care presupune scurtarea regiunii trohanteriene, corecția unei deformări în valg preexistente și derotația, utilizând o proteză femurală necimentată, cu sau fără osteosinteză. În perioada 2011–2021, am operat 61 de șolduri, clasificate drept tip IV conform sistemului Crowe, stadiul D conform clasificării Eftekhar și stadiul III conform clasificării noastre. În 1988, P.D. Sponseller și A.A. McBeath au descris pentru prima dată tehnica osteotomiei subtrohanteriene, utilizată la pacienții cu luxație înaltă de șold și anomalii de dezvoltare ale articulației șoldului. Această tehnică a fost concepută având la bază principiul fixării intramedulare a liniei de osteotomie cu ajutorul unei tije necimentate [10,11]. Este necesară o planificare riguroasă.

    În cazurile de luxație înaltă a șoldului, pe radiografia standard, se marchează proiecția părții inferioare a acetabulului nativ pe femur; acest punct indică locul viitoarei osteotomii femurale. Se măsoară distanța de la vârful trohanterului mare până la acest punct. Dacă axul femurului nu este deviat, se procedează la pregătirea canalului femural cu ajutorul alezoarelor. În caz contrar, se efectuează mai întâi osteotomia femurală. Tot în acest punct se marchează axul femurului, pentru a permite o eventuală osteotomie de rotație. Segmentul proximal al femurului este basculat, permițând astfel pregătirea acetabulului. Se realizează secționarea colului femural și pregătirea părții proximale a femurului cu ajutorul alezoarelor și al unei tije de probă. De asemenea, este necesară pregătirea segmentului distal al femurului. Se evaluează necesitatea unei osteotomii de scurtare, verificând totodată egalitatea lungimii membrelor inferioare. În acest stadiu, se practică o osteotomie în trepte (în „Z”); această configurație asigură stabilitatea și facilitează consolidarea femurului. După alezarea canalului medular, se determină nivelul osteotomiei submetafizare, corecția rotației, scurtarea necesară, precum și corecția unui eventual *genu valgum* preexistent (de până la 10°). Fig. 4: Protezele femurale necimentate funcționează similar cu tijele centromedulare blocate. Utilizarea unui fir metalic poate spori stabilitatea, acționând ca o cerclaj. În acest lot, alungirea obținută a variat între 4,5 și 8 cm, fără a se înregistra vreun caz de paralizie a nervului sciatic. Nu s-a utilizat tracțiunea preoperatorie. În cele două serii de cazuri, nu s-au constatat situații de slăbire a fixării protezei („lust”). Utilizarea acestei tehnici previne riscul de ischemie (deficit de vascularizație).

    Rezultate

    În acest studiu, prezentăm doar cazurile severe: tipurile III-IV Crowe, tipul C Hartofilakidis, stadiile C și D Eftekhar, precum și tipurile 2 și 3 conform clasificării noastre. Patruzeci și cinci de șolduri au fost clasificate ca tip III (Crowe) / C (Eftekhar), iar șaptezeci și șapte de șolduri au fost clasificate ca tip D (Eftekhar) / IV (Crowe). Clasificarea noastră a indicat 101 cazuri în stadiul III și 21 în stadiul II. Pentru acetabul, tehnica rămâne neschimbată: utilizăm proteze cimentate. Am recurs la reconstrucția cotilului folosind o grefă osoasă masivă, structurală, fixată cu două șuruburi, în situațiile în care nu am dispus de proteze cu cupă de dimensiuni mici sau când mai mult de 20% din cupă a rămas neacoperită. Vârsta medie a pacienților a fost de 42 de ani (între 26 și 76 de ani). Toți pacienții au fost monitorizați pe o perioadă de cel puțin 3 ani. Aceste cazuri corespund stadiului 3 din clasificarea noastră. Patruzeci și cinci de șolduri au fost clasificate ca tip III Crowe / C Eftekhar, iar șaptezeci și șapte de șolduri ca tip D Eftekhar / C Hartofilakidis / IV Crowe. Conform clasificării noastre, 82 de cazuri au fost încadrate în stadiul III, iar 21 în stadiul II. Preoperator, scorul Merle d’Aubigné-Postel pentru aceste 122 de șolduri a fost 4. Rezultatele postoperatorii au fost foarte bune în 41 de cazuri (67,21%) din primul grup și în 44 de cazuri (72,13%) din al doilea grup; rezultate bune au fost obținute în câte 17 cazuri din fiecare grup (27,86%). În primul grup, s-au înregistrat rezultate modeste în 3 cazuri (4,91%), din cauza unor situații de neconsolidare (pseudartroză) care au necesitat revizia trohanterului mare. Alungirea obținută a variat între 4,5 și 8 cm, fără a se înregistra vreun caz de paralizie a nervului sciatic. Nu s-a utilizat tracțiunea preoperatorie. În aceste două serii, nu am întâlnit niciun caz de slăbire a protezei (desprindere a implantului). Utilizarea acestei tehnici previne absența consolidării. O întârziere în consolidarea osteotomiei femurale, în cazul celui de-al doilea lot, a necesitat o injecție percutanată de suc medular la 4 luni, iar consolidarea a fost obținută la 6 luni (Figura 4).

    Figura 4: Caz bilateral de luxație înaltă a șoldurilor; artroplastie totală de șold (ATS) în contextul unei luxații înalte, asociată cu triplă osteotomie femurală; injectarea percutanată de suc medular a contribuit la gestionarea întârzierii consolidării la 6 luni.

    În primul lot, 4 cazuri cu genu valgum secundar și torsiune vicioasă a femurului au necesitat o corecție femurală prin osteotomie de scurtare deasupra genunchiului, la un interval cuprins între 6 săptămâni și 3 luni de la protezarea șoldului. Osteotomia cu deschidere a permis obținerea unui câștig suplimentar de 1–2 cm. În primul lot, a apărut o paralizie postoperatorie a nervului femural în 3 cazuri, însă aceasta a dispărut spontan, fără a fi necesară o neuroliză. În al doilea lot, alungirea obținută a variat între 4,5 și 8 cm; nu am înregistrat niciun caz de paralizie – nici totală, nici parțială – a nervului sciatic. Nu a fost necesară tracțiunea preoperatorie. În 5 cazuri, a persistat o scurtare mai mică de 2 cm. Nu a survenit nicio luxație a protezei. În 20 dintre aceste 122 de șolduri (5 în primul lot și 15 în al doilea lot), displaziile au fost bilaterale; am operat mai întâi partea mai puțin afectată, după care am egalizat membrele prin înlocuirea șoldului luxat înalt, intervenție urmată, pe aceeași parte, de osteotomia genunchiului.

    Discuții

    Considerată „operația secolului”, artroplastia totală de șold (ATS) este una dintre cele mai de succes intervenții chirurgicale ortopedice efectuate în prezent. Artrita șoldului este cauzată de o varietate de anomalii arhitecturale, care pot fi de natură congenitală. O gamă largă de afecțiuni congenitale și/sau de dezvoltare ale șoldului – precum instabilitatea neonatală, displazia acetabulară sau femurală, subluxația și luxația de șold – sunt grupate sub denumirea de displazie de dezvoltare a șoldului (DDȘ). În 1970, Ruth Wynne-Davies a realizat un studiu privind factorii genetici și alți factori etiologici, analizând 589 de pacienți-index cu luxație congenitală de șold și familiile acestora. Au fost investigate, în mod specific, displazia acetabulară și laxitatea articulară familială, realizându-se totodată o comparație între cazurile diagnosticate la nou-născuți și cele diagnosticate tardiv [10]. Ulterior, Klisic a înlocuit termenul de „displazie congenitală de șold” (DCȘ) cu cel de „displazie de dezvoltare a șoldului” (DDȘ), subliniind rolul factorului temporal în declanșarea afecțiunii [1]. În urmă cu 2400 de ani, Hipocrate a afirmat că luxațiile de șold la copii pot fi vindecate dacă tratamentul este inițiat foarte devreme. Depistarea precoce a luxației și displaziei de șold la nou-născuți, prin intermediul ecografiei, permite un tratament mai eficient, mai simplu, mai ușor de tolerat de către pacient și mai rentabil din punct de vedere economic [2]. La nou-născuți, obținerea unei reduceri concentrice a șoldului este un proces simplu, care permite restabilirea unei arhitecturi normale a articulației. Problemele apar în cazurile de luxație, displazie sau diagnosticare tardivă. Cu cât tratamentul este început mai târziu, cu atât devine mai agresiv, mai puțin eficient, mai dureros și mai costisitor. Artroplastia totală de șold (ATS) este necesară pentru a restabili biomecanica normală a șoldului la adult, egalitatea lungimii membrelor inferioare și stabilitatea articulației; aceasta presupune poziționarea corectă a centrului de rotație, precum și ajustarea decalajului femural (offset-ul femural) și a centrului de rotație al șoldului.

    Protezarea în cazurile de displazie congenitală de șold (DCS) la adulți nu ridică, de obicei, probleme deosebite; totuși, situația poate deveni destul de complexă în cazurile de luxații înalte și instabile. Toate clasificările actuale ale DCS descriu raporturile dintre capul femural și acetabul. Clasificările curente se concentrează mai mult asupra cotilului și a raportului dintre acesta și femur, decât asupra femurului în sine. Din experiența noastră, anomaliile metafizei și diafizei femurale joacă un rol major în tratamentul DCS. În formele severe de DCS, canalul femural este adesea deformat; de asemenea, se întâlnește frecvent o displazie a femurului. Pornind de la această observație, am elaborat o clasificare proprie a defectelor femurale. În displazia femurală, există două probleme principale: torsiunea anormală a diafizei și un canal medular extrem de îngust. În acest studiu, prezentăm doar cazurile severe: tipul IV conform Crowe, tipul C conform Hartofilakidis, stadiile C și D conform Eftekhar, precum și tipurile 2 și 3 din clasificarea noastră. Patruzeci și cinci de șolduri au fost încadrate în tipul III (sau C conform Eftekhar), iar șaptezeci și șapte de șolduri în tipul D (conform Eftekhar) sau IV (conform Crowe). Conform clasificării noastre, 101 cazuri au fost încadrate în stadiul III, iar 21 în stadiul II. Stadiul III din clasificarea noastră (corespunzător stadiului D conform Eftekhar) implică o inegalitate a membrelor cuprinsă între 2 și 8 cm. În aceste situații, inegalitatea este accentuată de instabilitatea șoldului. Alungirea membrului a fost realizată mai ușor în aceste cazuri decât în ​​cele de tip A sau B conform Eftekhar – unde șoldurile sunt mai stabile, iar țesuturile moi își păstrează o aderență mai pronunțată. Acest fenomen este explicat prin „semnul pistonului”. S-a utilizat o proteză cu tijă necimentată, prevăzută cu o zonă metafizară destinată osteointegrării, în timp ce porțiunea distală a tijei este netedă. Aceste tije funcționează într-o manieră similară cu un cui de blocare.

    Această metodă – osteotomia femurală – a fost aplicată în toate cele 61 de cazuri de șolduri operate. Din fericire, în aceste situații am evitat utilizarea tijelor drepte de tip Zweimüller [12].

    Concluzii

    Depistarea precoce, prin ecografie, a luxației și a displaziei de șold la nou-născuți permite un tratament mai eficient, mai simplu, mai ușor de tolerat de către pacient și mai rentabil. La nou-născuți, reducerea concentrică a șoldului se obține cu ușurință, restabilindu-se o arhitectură normală a articulației. Problemele apar în cazurile de luxație sau displazie de șold, ori în situațiile în care diagnosticul este stabilit tardiv. Cu cât tratamentul este inițiat mai târziu, cu atât devine mai agresiv, mai puțin eficient, mai dureros și mai costisitor.

    La adulți, artroplastia (protezarea) în cazurile de displazie congenitală de șold nu ridică, de regulă, dificultăți deosebite; totuși, situația poate deveni complexă în cazurile de luxații înalte și instabile. Displazia de șold (DDH) asociază și anomalii la nivelul femurului. În opinia noastră, femurul displazic prezintă două probleme principale: canalul medular foarte îngust și torsiunea anormală a diafizei. Planificarea preoperatorie este obligatorie. Torsiunea femurală, caracterizată printr-un unghi de torsiune sever, constituie o indicație pentru osteotomia triplă femurală. Defectele de torsiune femurală – în special cele localizate la nivel metafizar – pot fi abordate prin trei metode: utilizarea unor proteze speciale (proiectate prin tehnologie CAD-CAM), trohanterotomie cu trohanteroplastie sau osteotomie triplă metafizară femurală. Aceste defecte pot fi corectate prin protezare, cu condiția unei evaluări preoperatorii riguroase. Torsiunile femurale cu unghiuri severe reprezintă o indicație pentru osteotomia triplă femurală. Deși protezarea șoldului în cazurile de displazie congenitală este dificilă atunci când există luxații înalte și instabile, intervenția chirurgicală oferă rezultate satisfăcătoare: obținerea unui șold stabil și mobil, precum și egalizarea lungimii membrelor, la pacienți cu o vârstă medie de 42 de ani. Osteotomia triplă femurală și utilizarea protezelor femurale necimentate par a fi opțiuni atractive; până în prezent, nu au fost înregistrate complicații la nivelul femurului.

    Direcții viitoare

    Prevenirea și depistarea precoce, prin ecografie, a displaziei de dezvoltare a șoldului (DDH) la nou-născuți sunt eficiente; tratamentul este simplu, bine tolerat de pacient și rentabil.

    Depistarea precoce a luxației și displaziei de șold – în cazurile în care acestea au fost inițial omise – poate preveni sechelele de tip artritic.

    Pot fi implementate programe de sănătate menite să prevină modificările degenerative și artrita secundare DDH.

    Vor fi dezvoltate noi implanturi pentru a îmbunătăți rezultatele artroplastiei totale de șold (THA) în cazurile de DDH.

    Bibliografie

    1. Klisic P (1989) congenital dislocation of hip a misleading term J.Bone joint surgery 71: 136.
    2. Graf R (1984) Fundamentals of Sonographic Diagnosis of Infant Hip Dysplasia. Journal of Pediatric Orthopaedics 4: 735-740.
    3. Crowe JF, Mani VJ, Ranawat CS (1979) Total hip replacement in congenital dislocation and dysplasia of the hip. J Bone Joint Surg Am 61: 15-23.
    4. Hartofilakidis G, Stamos K, Karachalios T, Ioannidis TT, Zacharakis N (1996) Congenital hip disease in adults. Classification of acetabular deficiencies and operative treatment with acetabuloplasty combined with total hip arthroplasty. J Bone Joint Surg Am 78: 683-692.
    5. Hartofilakidis G, Stamos K, Ioannidis TT (1988) Low friction arthroplasty for old untreated congenital dislocation of the hip. J Bone Joint Surg Br 70:182-186.
    6. Eftekhar N (1978) Principles of total hip arthroplasty. C V Mosby, St. Louis 1978: 437-455.
    7. Kerboul M, Mathieu M, Sauzieres P (1987) Total hip replacement for congenital dislocation of the hip. In: Postel M, Kerboul M, Evrard J, Courpied JP (eds) Total hip replacement. Springer, Berlin Heidelberg New York 1987: 51-66.
    8. Ranawat CS, Dorr LD, Inglis AE (1980) Total hip arthroplasty in protrusio acetabuli of rheumatoid arthritis. J Bone Joint Surg 62-A : 1059-1065.
    9. Pierchon F, Migaud H, Duquennoy A, Fontaine C (1993) [Radiologic evaluation of the rotation center of the hip] (in French). Rev Chir Orthop Reparatrice Appar Mot 79 : 281-284.
    10. Wynne-Davies R (1970) Acetabular dysplasia and familial joint laxity: two etiological factors in congenital dislocation of the hip – A Review of 589 Patients and Their Families JBJS 52-B: 704 -716.
    11. Sponseller PD, McBeath AA (1988) Subtrochanteric osteotomy with intramedullary fixation for arthroplasty of the dysplastic hip. A case report. The Journal of Arthroplasty 3: 351-354.
    12. Perka C, Fischer U, Taylor WR, Matziolis G (2004) Developmental hip dysplasia treated with total hip arthroplasty with a straight stem and a threaded cup. J Bone Joint Surg Am 86: 312-319.

     

     

     

    Prof. Dr. Ștefan Cristea

    UMF „Carol Davila“, Spitalul Clinic de Urgență Sf. Pantelimon București

    Dă share la acest articol

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *