Semiologia chirurgicală în era dezvoltării tehnologice

Surgical semiology in the era of technological development

Semiologia chirurgicală este o ramură a medicinei care se ocupă cu studiul simptomelor și semnelor bolilor, precum și cu tehnica cercetării utilizării lor, în vederea precizării diagnosticului și prognosticului afecțiunii chirurgicale. Simptomele au un caracter subiectiv și sunt percepute și descrise de către pacient în timpul anamnezei, dezvăluind o leziune sau o tulburare funcțională. Semnele au un caracter obiectiv și sunt identificate de către medic în timpul examinării fizice a pacientului. Examenul clinic al pacientului constă în anamneză, adica în interviul realizat de medic cu pacientul și examenul fizic general și local, care constă într-o sumă de manevre și tehnici clinice, toate având ca scop stabilirea unui diagnostic principal orientativ și a diagnosticelor secundare. Concluziile examenului clinic ghidează medicul în realizarea țintită a examenelor paraclinice și de laborator, astfel încât să se poată stabili cu certitudine diagnosticul afecțiunii principale și a celor secundare, situație necesară abordării unei conduite corecte a bolii și de stabilire a prognosticului acesteia. Chiar în era dezvoltării tehnologice actuale, semiologia chirurgicală rămâne o disciplină esențială și obligatorie în curricula de învățământ medical universitar, oferind beneficii de neînlocuit de către tehnologia medicală, aceasta din urmă fiind extrem de utilă pentru stabilirea unui diagnostic corect, atunci când este folosită în mod țintit și eficient din punct de vedere economic.

În cadrul examinării clinice, aspectul cel mai important este interacțiunea umană a medicului cu pacientul, acesta descriindu-și afecțiunea uneori în mod particular, în funcție de nivelul cultural, a sentimentelor de frică sau neîncredere care îl incearcă și nu în ultimul rând, a emoțiilor și modului diferit de a reacționa la starea de boală, sau la durere în particular. De aceea, empatia medicului în timpul examinării este esențială, el trebuie să aibă răbdare și să câstige încrederea pacientului, să stabilească cât mai rapid un diagnostic pozitiv de boală, să explice cât mai corect și comprehensibil planul terapeutic de urmat și prognosticul afecțiunii. Aspectele descrise, privind sentimentele care-l încearcă pe pacient în fața bolii, pot fi înțelese mai puțin sau deloc de inteligența artificială, care realizează o interpretare logaritmică a unor situații fără a descifra partea emoționala a pacientului.
De asemenea, în context postoperator, evolutiv, examenul obiectiv al pacientului și anamneza contribuie la managementul pacientului, putând astfel descoperi complicațiile mult mai rapid. În foarte multe situații, atunci când se solicită consulturi interdisciplinare sau investigații imagistice, medicul ce urmează să efectueze investigația solicită o argumentare a nevoii de investigare suplimentară.
Cu toate acestea, în zilele noastre, examinarea pacientului este deseori umbrită de posibilitatea utilizării rapide a investigațiilor paraclinice, pentru a ajunge cât mai rapid la un diagnostic și la o soluție de tratament. Însă, indiferent de examinarea paraclinică folosită, aceasta nu ne poate oferi informații cu privire la debutul simptomatologiei, desfășurarea concretă a evenimentelor de apariție a acestora, localizarea și tipul durerii.

Examinările paraclinice și de laborator vin să înnobileze acuratețea stabilirii unui diagnostic corect de către medic, atunci când sunt efectuate țintit, în baza unui examen clinic corect, situație în care se reduc costurile prin evitarea utilizării excesive a acestora. Această tendință de a apela în exces la explorările paraclinice este o problemă în practica medicală, consecință a unei examinari clinice insuficiente, poate chiar nerelevante și care determină o nesiguranță în stabilirea diagnosticului corect. Pe lângă problemele de cost, au drept rezultat o amânare în stabilirea terapiei chirurgicale de urmat. Sunt situații în practica chirurgicală de urgență unde examenul clinic singur, urmat sau nu de explorări paraclinice minimale și rapide, poate decide prognosticul pacientului: hemoragiile, hemopneumotoraxul compresiv, tamponada cardiacă… În asemenea cazuri, prescrierea de explorări paraclinice excesive, în locul unei conduite chirurgicale imediate, poate sta la baza stabilirii stării de culpă medicală. De aceea, odată ce examinarea clinică și paraclinică sumară a stabilit unul sau mai multe diagnostice cu risc vital, continuarea explorărilor trebuie întreruptă până la rezolvarea acestora. După stabilizarea pacientului, explorările pot fi reluate pentru realizarea unui bilanț lezional complet. În anumite situații, experiența medicului examinator și chiar intuiția acestuia pot fi salutare în stabilirea diagnosticului și a unei conduite terapeutice corecte, mai ales în cazul politraumatismelor complexe, când abordarea unui pacient cel mai frecvent instabil sau chiar șocat, necesită o ierarhizare în diagnosticarea și abordarea chirurgicală a leziunilor, în paralel cu realizarea unor măsuri de reechilibrare și terapie intensivă.
Cu toate acestea, nu putem să nu recunoaștem importanța tehnologiilor medicale de diagnostic actuale, care permit stabilirea unor diagnostice de maximă acuratețe și a unor terapii chirurgicale țintite și corecte. Multe dintre tehnicile de diagnostic, neinvazive sau minim invazive, pot fi urmate de conduita chirurgicală minim invazivă, de exemplu: endoscopiile digestive, angiografiile, etc.
Tehnicile moderne de învățare, cum ar fi simulatoarele de înaltă fidelitate, platformele virtuale (Second Life, MOSAICO), jocurile educaționale (Neurospeed, Psychiatric Hat), cursurile online, prezintă anumite avantaje în studiul semiologiei chirurgicale. Cu siguranță însă, nu vor putea înlocui niciodată interacțiunea umană, în toată complexitatea ei, care se stabilește în timpul examinării tradiționale, la patul pacientului.