Abstract
Rectus femoris injuries are common among football players, particularly during kicking actions, and are often underestimated despite the presence of significant structural muscle damage. As a biarticular muscle responsible for hip flexion and knee extension, the rectus femoris is especially vulnerable because of its anatomical characteristics and the high mechanical stress generated during powerful kicks.
Clinical presentation ranges from progressive anterior thigh pain and muscle tightness to sudden acute pain associated with partial functional impairment. Diagnosis relies primarily on clinical examination and is supported by imaging techniques such as radiography, ultrasonography, and magnetic resonance imaging (MRI), with MRI providing the most accurate assessment of injury severity and prognosis, especially in elite athletes.
Management includes immediate cessation of sports activity, cryotherapy, compression, avoidance of nonsteroidal anti-inflammatory drugs during the acute phase, and a structured rehabilitation program. Rehabilitation focuses on restoring pain-free range of motion, muscle flexibility, strength, neuromuscular control, and a gradual return to football-specific activities.
Inadequately treated injuries may progress to chronic complications, including scar tissue formation, myositis ossificans, or cystic lesions, some of which require surgical intervention. Adherence to evidence-based rehabilitation protocols and return-to-play criteria is essential for minimizing recurrence and ensuring a safe return to sport.
Leziunile de mușchi drept anterior, apărute în urma șutului la fotbal, sunt frecvent întâlnite. Aspectul clinic al acestor leziuni poate fi adesea înșelător, sugerând o afecțiune aparent lipsită de gravitate; în realitate, ele pot corespunde unor modificări anatomice semnificative, care necesită evaluare diagnostică și tratament adecvat. Neglijarea leziunilor acute evoluează către sechele care impun un tratament adaptat și repaus prelungit pentru jucătorul accidentat.
Mușchiul drept anterior este un mușchi plat, fuziform, situat în partea anterioară și mijlocie a coapsei. Se întinde de la osul iliac la rotulă. Se inseră pe osul iliac prin două tendoane care formează o lamă fibroasă, care coboară pe fața anterioară a mușchiului până la mijlocul coapsei și participă la formarea tendonului cvadricipital.
Este un mușchi bi-articular deoarece contracția sa duce la flexia coapsei și la extensia genunchiului, caracter care îi permite să limiteze întinderea mușchiului.
Fragilitatea și predispoziția acestui mușchi la lezare în timpul șutului este dată de fibrele sale, acestea fiind orientate oblic față de lama fibroasă pe care se inseră și sunt scurte, de o lungime inferioară față de mușchii cu fibre paralele. Amplitudinea și viteza maximală a scurtării mușchiului sunt diminuate din cauza acestui tip de fibre. Prin urmare, acest mușchi este mai fragil în timpul alungirii sale în stare de contracție.
Se pare că cele mai frecvente accidente apar în timpul paselor lungi, în care jucătorul este în extensie de trunchi (ce permite o traiectorie înaltă), dar cu o punere în tensiune mult mai importantă a dreptului anterior. Un rol important îl joacă aici calitatea contracției ischiogambierilor, mușchii antagoniști, care pot realiza o frânare în contracția dreptului anterior și constituie o sursă de leziune.
Tablou clinic.
Un tip de tablou clinic este acela în care accidentul inițial a trecut neobservat, iar sportivul descrie o apariție progresivă a durerii, fiind un tablou ce corespunde de obicei joncțiunii musculo-tendinoase. În acest caz, tabloul clinic este discret, cu apariția unei dureri vagi , senzație de contractură situată în partea superioară a feței anterioare a coapsei. În aceste cazuri, sportivul își continuă de obicei activitatea, alergarea fiind posibilă. Loviturile lungi sunt cele mai dificil de realizat, deoarece prezintă în aceste cazuri o durere care crește mai mult sau mai puțin rapid, obligând sportivul să se oprească din antrenament. Simptomatologia se va majora progresiv, cu imposibilitate de alergare și chiar mers, mai ales în timpul pasului posterior.
Alt tip de tablou clinic este accidentul muscular clasic, în care durerea apare brutal în timpul șutului sau armării pentru șut. În acest caz, leziunea e situată în treimea mijlocie a coapsei. Semn de leziune completă este senzația că mușchiul se retractă. Cu toate acestea, impotența funcțională imediată este modestă, astfel încât jucătorul poate continua să joace, însă durerea apare și mai brutal în timpul unei accelerări sau lovirii mingii, ceea ce determină sportivul să înceteze activitatea fizică.
Examen clinic:
– adesea se poate regăsi prezența unei edemațieri în partea superioară a coapsei
– palparea jumătății superioare a dreptului anterior este în mod global dureroasă
– mobilitatea pasivă a șoldului este normală, cu apariția durerii în flexie completă
– examenul muscular cu punerea în tensiune pasivă a dreptului anterior realizată în decubitus ventral pentru a pune în rectitudine articulația coxo-femurală. Contracția izometrică este dureroasă, mai ales dacă este realizată în cursă externă.
Pentru rapel: cursa de amplitudine articulară, musculară poate fi:
– externă = alungirea mușchiului (contracție excentrică)
– internă = scurtarea mușchiului ( contracție concentrică)
– cursă totală = cursă internă + cursă externă
– cursă mijlocie = la mijlocul amplitudinii de mișcare (de exemplu o semigenuflexiune)
– în funcție de importanța leziunii, apare și limitarea dureroasă a flexiei genunchiului
Examene complementare:
Diagnosticul se stabilește pe baza examenului clinic, însă acesta este insuficient, mai ales în cazul sportivilor de performanță în care reîntoarcerea la joc include mai multe coordonate de importanță profesională, administrativă, de organizare, economică.
Cea mai importantă este stabilirea unui bilanț al gravității leziunii. (Examenele complementare permit stabilirea acestui bilanț al gravității.)
Examenul radiologic trebuie să se efectueze sistematic , mai ales la adolescenți, la care orice traumatism care pare a fi o leziune de drept anterior, poate fi cel mai adesea o ruptură apofizară, fie a spinei iliace antero-inferioare, fie a sprâncenei cotiloidiene.
Ecografia musculo-scheletală pune în evidență prezența hematomului, care poate fi mai mult sau mai puțin colectat în mușchi sau între fasciculele musculare. Aspectul acestui hematom va evolua în timp. Ecografia este mai puțin valoroasă ca examen complementar în cazul leziunii de joncțiune musculo-tendinoasă sau dezinserției.
Rezonanța magnetică nucleară permite analiza fină a leziunii anatomice, mai ales dacă aceasta se află situată la joncțiunea musculo-tendinoasă. Este indicată și utilă (dacă mai există un antecedent traumatic la nivelul aceluiași mușchi) dacă sportivul este jucător profesionist (este chiar de primă intenție în acest caz), deoarece e importantă necesitatea unui bilanț prognostic rapid.
Tratamentul
Pe teren: Oprirea jucătorului este imperativă, în cazul suspiciunii pe teren a unei leziuni de drept anterior, chiar dacă pare o leziune minoră, sau jucătorul nu dorește. Exemplele în care acest tip de leziuni s-au agravat în timpul doi, sunt foarte multe.
Se aplică măsurile terapeutice clasice: gheață pe zona dureroasă, compresia coapsei cu bandă circulară pentru a limita importanța hematomului. Nu se recomandă administrarea de antinflamatorii nesteroidiene. Non-sprijinul pe membrul inferior afectat nu este necesar decât în cazurile hiperalgice.
Secundar: Obiectivele de recuperare a unei leziuni musculare recente sunt:
– antalgia (prin repaus), obținerea cicatrizării, exerciții kinetoterapeutice de recuperare.
Recuperarea constă în refacerea completă a elasticității mușchiului drept anterior, astfel încât să nu apară nici o durere sau jenă la realizarea armării în timpul șutului. Obținerea unei forțe musculare complete se realizează în dinamic, mai întâi în cursă internă ( concentric ) apoi externă ( excentric).
Obiectivele tratamentului se aplică în toate leziunile musculare ale coapsei și conform protocolului medical de recuperare al FIFA ( www.fifamedicalnetwork.com), sunt reprezentate de :
În faza acută: stabilirea unei amplitudini de mișcare complete și fără durere.
În faza subacută: exercițiile pot permite suprimarea reziduurilor de sânge și evitarea formării de țesut cicatricial în zona afectată. Apare indicația de masaj și diverse tehnici de electroterapie, iar programul include: întindere (stretching) musculară, exerciții de creștere a forței musculare și de stabilizare a trunchiului (ex.plank-uri), exerciții neuromusculare, funcționale. În funcție de funcționalitatea obșinută și de durere, se face progresia personalizată a exercițiilor.
În general această fază conține exerciții repetitive cu încărcare mică, urmând ca progresiv încărcarea să crească și să scadă numărul de repetiții . Pentru a crește amplitudinile articulare se recurge adesea în această fază la exerciții în imersie în apă sau bicicletă staționară. În această fază scopul este (după eliminarea hematomului) de a evita formarea de țesut cicatricial în zona afectată.
Faza funcțională: creșterea forței musculare, ameliorarea stabilității trunchiului și realizarea de exerciții specifice, reprezintă cheia celei de a treia faze.
Urmează faza de readaptare pe terenul de joc. Dacă reluarea jocului pe teren se face prea repede, frecvent jucătorul se plânge de apariția unei senzații de jenă în timpul șuturilor pe poartă sau șuturilor lungi. Prin urmare, întoarcerea pe terenul de joc trebuie să includă și exerciții specifice, care constă în lovirea mingii cu intensitate crescândă, pe un mușchi suficient încălzit și cu stretching în prealabil, iar stretching-ul va fi repetat și la finalul ședinței de antrenament.
Reprogramarea neuromusculară a mușchiului lezat, este importantă.
În cazul formelor cronicizate, în care sportivul nu a fost tratat sau tratat insuficient, pot apărea dureri cronice la lovirea mingii, sau o simplă jenă ori o senzație de greutate pe fața anterioară a coapsei. În aceste cazuri este esențial să se realizeze un RMN, pentru a vedea dacă este o leziune anatomică subjacentă. Cel mai frecvent, se observă sechele de tipul: nodul cicatricial, osteoame (mai ales în leziunile înalte) sau leziuni chistice rezultate prin încapsularea hematomului inițial.
În cazul nodulului cicatricial, tratamentul este maso-kinetoterapic și are ca scop obținerea supleței și elasticității zonei cicatriciale. Acest tratament este, de cele mai multe ori, suficient pentru a obține indoloritatea. Uneori, dacă a fost vorba inițial sau în timpul secundar de o ruptură completă, se constată o umflătură de talia unei portocale în partea de mijloc a mușchiului drept anterior. Această sechelă este inestetică, dar este indoloră.
Osteomul apare prin colonizarea hematomului inițial cu celule periostale vecine și se pare că existența unui hematom important inițial este un factor favorizant important. În acest caz, indicația este chirurgicală și este pusă doar în momentul în care osteomul și-a terminat evoluția.
În cazul leziunilor chistice, tratamentul medical este insuficient, fiind necesară chirurgia cu exereza largă a regiunii chistice.
Criterii de reîntoarcere la sport în cazul leziunilor musculare ale coapsei
– pentru a putea relua jocul, sportivul nu trebuie să prezinte niciun simptom clinic, iar testul static și dinamic la ecografie trebuie să arate o bună refacere a țesutului muscular.
– sunt necesare exerciții de forță abdominală și de propriocepție în timpul fazei funcționale, până la obținerea unei capacități obiective adecvate. Aceste exerciții constituie în general cel puțin 70% din timpul de recuperare.
– dacă este posibil, se recomandă efectuarea unei evaluări GPS, care să confirme restabilirea unui profil funcțional normal al mersului și alergării, cu parametri biomecanici și de performanță comparabili cu cei premergători accidentării. Analiza trebuie să evidențieze un echilibru funcțional adecvat, absența simptomelor și atingerea unui vârf de viteză individualizat, ideal raportat la valorile înregistrate în timpul competițiilor desfășurate înaintea accidentării. Un sportiv trebuie, spre exemplu, să fie capabil să alerge peste 21 km/ h fără simptome, să accelereze și să suporte frânare și oprire din viteză fără simptome.
Ideal, jucătorul trebuie să participe la 5 sau 6 ședințe de antrenament cu echipa, cu parametrii GPS normalizați, înainte de a putea relua meciurile.
