Tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate la adulți

Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) reprezintă o patologie de neurodezvoltare cu debut în copilărie, iar dintre cazurile diagnosticate inițial doar aproximativ 2–3% mențin un tablou clinic relevant în perioada adultă. ⁶ Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) este o afecțiune cu impact semnificativ asupra vieții și funcționalității, estimându-se că afectează aproximativ 2,5% din populația adultă la nivel global.¹

Datele epidemiologice susțin o etiologie complexă și multifactorială, în care interacțiunea dintre vulnerabilitatea genetică, factorii prenatali și influențele de mediu joacă un rol determinant. La adult, stabilirea diagnosticului este adesea îngreunată de strategiile compensatorii dezvoltate în timp, precum și de suprapunerea semnificativă a simptomatologiei cu alte tulburări psihice mai frecvent recunoscute în practica clinică. ⁶  Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate la adulți nu a fost la fel de studiată în studiile epidemiologice precum cea diagnosticata in copilărie, în mare parte din cauza dificultatilor stabilirii unui consens legat de diagnostic.⁷

Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) este bine recunoscută în populația pediatrică, fiind descrisă pentru prima dată ca diagnostic clinic în anii 1930; cu toate acestea, interesul științific și clinic s-a orientat progresiv către recunoașterea și managementul terapeutic al tulburării la vârsta adultă.² Manualul de diagnostic și tratament III (DSM-III) a introdus diagnosticul de ,,tulburare de deficit de atenție, tip rezidual”, pentru adulții diagnosticați în copilărie care continuau să prezinte simptome semnificative clinic. Deși manifestarea ADHD poate suferi modificări odată cu vârsta, DSM-IV a venit cu exemple despre cum se modifică aceste simptome la vârsta adultă. De asemenea, DSM IV atenționează despre enunțarea diagnosticului doar în baza auto raportării, fiind evidențiată importanța surselor colaterale în stabilirea diagnosticului. ⁸

Diagnosticul ADHD la femei este adesea întârziat comparativ cu cel la bărbați, iar acestea sunt mai susceptibile de a fi diagnosticate mai târziu în viață. Motivele pentru diagnosticul mai rar și mai tardiv al ADHD la femei rămân însă neclare. Unele studii formulează ipoteza că acest fapt se datorează diferențelor în expresia fenotipică a tulburării. Într-adevăr, femeile prezintă frecvent simptome predominant de neatenție și mai puține comportamente perturbatoare evidente. Prin urmare, pacienții de sex masculin au o probabilitate mai mare de a fi direcționați către servicii clinice. Totuși, dovezi recente contestă aceste perspective „tradiționale”, sugerând că femeile cu ADHD prezintă simptome de hiperactivitate comparabile cu cele ale bărbaților. Alte studii indică faptul că femeile trebuie să prezinte simptome mai severe și un grad mai mare de afectare funcțională comparativ cu bărbații pentru a fi trimise la o evaluare pentru ADHD.^{10, 11}

Prin definiție, tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) debutează în copilărie. În consecință, primul demers clinic constă în evaluarea retrospectivă a statusului psihiatric al pacientului în perioada copilăriei și în stabilirea unui diagnostic retrospectiv de ADHD cu debut în acea perioadă.⁵ Pentru a stabili diagnosticul de ADHD, conform sistemelor actuale de diagnostic, aceste simptome trebuie să prezinte anumite caracteristici în ceea ce privește vârsta de debut, durata și prezența în multiple contexte de viață.

Manifestările inatenției sunt numeroase, incluzând dificultatea de concentrare în timpul îndeplinirii unei sarcini, lipsa perseverenței în activități slab motivante, uitarea frecventă, distragerea atenției de către stimuli irelevanți și dezorganizarea. Hiperactivitatea se manifestă prin activitate excesivă, inadecvată; agitație, mișcări repetitive (foială sau bătăi din degete), neliniște sau logoree. Simptomele impulsivității includ luarea deciziilor sau inițierea acțiunilor fără a gândi sau fără a lua în considerare consecințele, dificultăți în a aștepta rândul și comportament intruziv din punct de vedere social.

Simptomele de bază ale ADHD se pot manifesta diferit la adulți. Hiperactivitatea la adulți se manifestă adesea prin ceea ce pacientul descrie ca ,,neliniște interioară”; supraîncărcarea programului sau incapacitatea de a se relaxa.

Comportamentul impulsiv se poate manifesta prin acțiuni întreprinse fără a gândi sau prin a spune lucruri pe nepregătite, ,,fără filtru’’, cheltuirea excesivă a banilor (sau prea rapidă), punerea imediată în aplicare a planurilor, demisionarea impulsivă, începerea sau încheierea rapidă a relațiilor și dificultatea de a amâna satisfacerea dorințelor sau nevoilor. ⁹

Adolescenții mai mari și adulții raportează frecvent „căutarea de senzații tari”, „căutarea de noutate”.⁹

Tranziția de la serviciile comunitare de sănătate mintală pentru copii la serviciile pentru adulți reprezintă o problemă frecventă în managementul ADHD la adulți. Sunt necesare programe specifice pentru a îmbunătăți această tranziție, în special la pacienții cu afecțiuni comorbide, precum tulburarea din spectrul autist, dependențele sau tulburările de conduită.¹⁰

Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) se asociază cu disfuncții cognitive evidente, deși marcate de o variabilitate considerabilă. În schimb, rolul trăsăturilor de personalitate la adulții cu ADHD rămâne insuficient clarificat, nefiind încă stabilit dacă acestea constituie factori predispozanți sau reprezintă manifestări ale tulburării.⁴

Într-un studiu publicat în 2016 realizat pe un eșantion de 20 de adulți diagnosticați cu ADHD, 20 de rude de gradul I neafectate și 20 de participanți de control, au fost evaluate trăsăturile de personalitate legate de impulsivitate, căutarea senzațiilor și sensibilitatea la recompensă și pedeapsă, utilizând scale de auto-raportare standardizate. Rezultatele au arătat că adulții cu ADHD prezentau niveluri mai ridicate de impulsivitate, o susceptibilitate crescută la plictiseală și hipersensibilitate la recompensă, în timp ce sensibilitatea la pedeapsă nu diferă față de cea a rudelor și a subiecților de control. Aceste constatări sugerează că impulsivitatea crescută, sensibilitatea accentuată la recompensă și vulnerabilitatea la plictiseală fac parte din fenotipul ADHD și nu constituie factori predispozanți, întrucât aceste trăsături nu au fost prezente la rudele neafectate.⁴

Un studiu recent, publicat în 2025, realizat pe 402 părinți ai adolescenților cu vârste între 10 și 15 ani a analizat asocierea dintre trăsăturile de personalitate, conform Modelului Big Seven, și simptomele ADHD evaluate de părinți. Rezultatele au arătat că Nevrotismul, Agresivitatea și Valența negativă corelează pozitiv cu simptomele ADHD, în timp ce Conștiinciozitatea prezintă o asociere negativă.³ De asemenea, Deschiderea s-a dovedit un predictor pozitiv pentru hiperactivitate/impulsivitate și un predictor negativ pentru deficitul de atenție. Acest studiu susține ipoteza de studiu, că trăsăturile de personalitate  pot fi predictori semnificativi ai simptomelor ADHD.³

O meta-analiză din 2021 a examinat relația dintre ADHD la adulți și trăsăturile de personalitate, integrând aceste asocieri în cadrul modelelor dezadaptative ale modelului Big Five utilizate în DSM-5 și ICD-11. Analiza a inclus 13 studii și a evidențiat asocieri consistente între ADHD și niveluri scăzute de inhibiție a conștiinciozității, respectiv niveluri crescute de emoționalitate negativă. Totuși, literatura a prezentat o variabilitate semnificativă a rezultatelor, probabil influențată de diferențele de instrumentare și de analiza facetelor de personalitate. Per ansamblu, aceste rezultate susțin utilitatea evaluării trăsăturilor de personalitate în identificarea riscului pentru simptome ADHD la adulți și subliniază necesitatea unor cercetări suplimentare pentru clarificarea acestor relații.¹

Tratamentul ADHD este multimodal și include atât intervenții farmacologice, cât și non-farmacologice, adaptate vârstei, severității simptomelor și prezenței comorbidităților. Tratamentul farmacologic are ca primă linie medicamentele stimulante, precum metilfenidatul, care crește disponibilitatea dopaminei și noradrenalinei la nivel cerebral și reduce inatenția, hiperactivitatea și impulsivitatea; alternativa non-stimulanta, atomoxetina, este utilizată în caz de toleranță scăzută sau contraindicații la medicația stimulantă. Monitorizarea atentă a eficacității și a efectelor adverse este însă esențială, fiind necesară evaluarea stării de sănătate a pacientului înainte de începerea tratamentului, în special la nivel cardio-vascular. Intervențiile non-farmacologice includ psihoeducația pacientului și familiei, terapia cognitiv-comportamentală, antrenamentul abilităților de organizare și management al timpului, strategii de autoreglare și gestionarea comorbidităților. Abordarea combinată este considerată cea mai eficientă, asigurând nu doar reducerea simptomelor, ci și îmbunătățirea funcționării profesionale și sociale pe termen lung.⁸

ADHD la adulți poate fi o tulburare complexă, asociată cu multiple comorbidități somatice și psihiatrice. Managementul pacienților necesită frecvent implicarea mai multor specialiști și niveluri de îngrijire medicală. Coordonarea între profesioniști este esențială pentru a asigura continuitatea îngrijirii și pentru a evita fragmentarea acesteia.⁸

Bibliografie:

1. Jacobsson, P., Hopwood, C. J., Söderpalm, B., & Nilsson, T. (2021). Adult ADHD and emerging models of maladaptive personality: A meta-analytic review. BMC Psychiatry, 21(1), 282. https://doi.org/10.1186/s12888-021-03284-1
2. Katzman, M. A., Bilkey, T. S., Chokka, P. R., Fallu, A., & Klassen, L. J. (2017). Adult ADHD and comorbid disorders: Clinical implications of a dimensional approach. BMC Psychiatry, 17(1), 302. https://doi.org/10.1186/s12888-017-1463-3
3. Krstić, T., Milovanović, I., Stojadinović, A., Ignjatović, V. B., & Nikolašević, Ž. (2025). The relationship between personality traits and ADHD symptoms in 10- to 15-year-old children: Parent ratings. Journal of Individual Differences, 46(2), 67–76. https://doi.org/10.1027/1614-0001/a000437
4. Pironti, V. A., Lai, M.-C., Müller, U., Bullmore, E. T., & Sahakian, B. J. (2016). Personality traits in adults with attention-deficit hyperactivity disorder and their unaffected first-degree relatives. BJPsych Open, 2(4), 280–285. https://doi.org/10.1192/bjpo.bp.116.003608
5. Wender, P. H., Wolf, L. E., & Wasserstein, J. (2001). Adults with ADHD. An overview. Annals of the New York Academy of Sciences, 931, 1–16.
6. Williams, O. C., Prasad, S., McCrary, A., Jordan, E., Sachdeva, V., Deva, S., Kumar, H., Mehta, J., Neupane, P., & Gupta, A. (2023). Adult attention deficit hyperactivity disorder: A comprehensive review. Annals of Medicine and Surgery, 85(5), 1802–1810. https://doi.org/10.1097/MS9.0000000000000631
7. Posner, J., Polanczyk, G. V., & Sonuga-Barke, E. (2020). Attention-deficit hyperactivity disorder. Lancet (London, England), 395(10222), 450–462. https://doi.org/10.1016/S0140-6736(19)33004-1
8. Cortese, S., Bellgrove, M. A., Brikell, I., Franke, B., Goodman, D. W., Hartman, C. A., Larsson, H., Levin, F. R., Ostinelli, E. G., Parlatini, V., Ramos-Quiroga, J. A., Sibley, M. H., Tomlinson, A., Wilens, T. E., Wong, I. C. K., Hovén, N., Didier, J., Correll, C. U., Rohde, L. A., & Faraone, S. V. (2025). Attention-deficit/hyperactivity disorder (ADHD) in adults: evidence base, uncertainties and controversies. World psychiatry : official journal of the World Psychiatric Association (WPA), 24(3), 347–371. https://doi.org/10.1002/wps.21374
9. Asherson, P., Buitelaar, J., Faraone, S. V., & Rohde, L. A. (2016). Adult attention-deficit hyperactivity disorder: key conceptual issues. The lancet. Psychiatry, 3(6), 568–578. https://doi.org/10.1016/S2215-0366(16)30032-3
10. Buitelaar J. K. (2017). Optimising treatment strategies for ADHD in adolescence to minimise ‘lost in transition’ to adulthood. Epidemiology and psychiatric sciences, 26(5), 448–452. https://doi.org/10.1017/S2045796017000154
11. Waschbusch, D. A., & King, S. (2006). Should sex-specific norms be used to assess attention-deficit/hyperactivity disorder or oppositional defiant disorder?. Journal of consulting and clinical psychology, 74(1), 179–185. https://doi.org/10.1037/0022-006