Prof. Dr. Dorin ChiselitaAuthor
Stăm de vorbă cu unul din cei mai reputați oftalmologi din România, Prof. Univ. Dr. Dorin Chiseliță
„În opinia mea, pentru comunitatea oftalmologică din România, ideea aplicării la un fellowship în scopul perfecționării într-o subspecialitate oftalmologică este nu doar interesantă ci devine chiar absolut necesară, pentru că în acest mod ne putem alinia la practicile moderne ale oftalmologiei din Europa și din întreaga lume”.
Cum putem defini fellowship-ul?
Reprezintă o perioadă de aprofundare profesională mai ales practică care urmează rezidențiatului, având ca scop însușirea unor abilități sporite într-o anume subspecialitate din sfera oftalmologică. Interesul pentru această etapă din pregătirea unui medic oftalmolog este foarte mare. Fellowship-ul este foarte extins în SUA, în UK, în Turcia, India, Canada ș.a.. Peste 70% din rezidenții din SUA aplică pentru o poziție de fellowship. Acest program de perfecționare se poate desfășura imediat după rezidențiat și așa se întâmplă în SUA dar și mai târziu, așa cum se practică mai ales în UK.
De ce interesul pentru fellowship este în creștere?
Din punctul de vedere al medicilor care doresc să urmeze un fellowship, motivele pot fi:
- interesul personal în dezvoltarea abilităților profesionale pentru o subspecialitate oftalmologică, acesta fiind motivul cel mai important și cel mai des invocat
- faptul că după terminarea rezidențiatului, tînărul oftalmolog își va desfășura activitatea într-o comunitate urbană densă sau într-un centru academic unde competiția profesională este foarte mare îl obligă să caute soluții pentru a devini foarte bun pe o anumită subspecialitate , iar fellowship-ul îi dă șansa de a deveni competitiv pe nișa aleasă;
- fellowship-ul poate fi făcut de către un medic specialist care realizează că după absolvirea rezidențiatului nu are suficientă pregătire în oftalmologia generală și atunci simte nevoia să prelungească stagiul de educație în ramura dorită.
Felowshipul nu este obligatoriu și nu întotdeauna este necesar un asemenea training. De exemplu, pentru un oftalmolog la care chirurgia cataractei înseamnă viața lui oftalmologică, nu este cazul să urmeze un fellowship, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a oftalmologilor sunt operatori de cataractă și de altfel ,nu există nicăieri în lume fellowship oficializat pentru chirurgia cataractei. Sau, un oftalmolog care va lucra într-o comunitate relativ restrânsă și unde interesul profesional major îl reprezintă oftalmologia generală, de asemenea nu are nevoie de fellowship. Nu se merită să faci un felowship doar pentru a obține o hârtie în plus care te va ajuta la o eventuală promovare sau pur și simplu vrei să prelungești «copilăria» rezidențiatului cu încă 1 an sau 2.Aceste eventualități sunt rare,mai ales că obținerea unui asemenea post implică o competiție acerbă și unde deseori se întîmplă să nu fii admis sau să faci solicitări multiple.
Câteva detalii despre fellowship
Fellowship-urile sunt anunțate cu 1-2 ani înainte de câtre diverse instituții spitalicești/ universitare sau uneori doar cu câteva luni înainte. Indiferent unde se efectuează fellowship-ul, este necesar să ai certificarea de absolvire a stagiului de rezident, deci să fii medic specialist.
În oftalmologie există cel puțin 20 de programe de fellowship, dar cele mai competitive, cele mai căutate sunt fellowship-ul pentru retină, cornee, glaucom, urmate de fellowship-ul în chirurgia oculoplastică, oftalmologie pediatrică și neuro-oftalmologie. Durata unui fellowship este de 1 an pentru cele mai multe subspecializări, doar pentru chirurgia vitro-retiniană și chirurgia oculo-plastică durata este de 2 ani. În cadrul fellowship-ului trebuie să faci tot ce îți menționează curricula. Din nefericire, aceste curricule nu sunt standardizate, nici măcar în SUA, ele trebuind să fie adaptate profilului și competențelor spitalelor care propun aceste programe. Pe durata fellowship-ului, prin parcurgerea curriculei, tânărul medic încearcă să îndeplinească țintele profesionale pentru care a dorit să urmeze acest program: creșterea competenței profesionale, creșterea experienței și abilităților sale chirurgicale, plecând de la chirurgia de bază și ajungând la o chirurgie complicată, care în principiu este specifică centrelor terțiare de diagnostic și tratament. La acestea, conform curriculei, cursantul -ar putea să desfășoare și o parte de activitate didactică, să aibe discuții despre un caz cu medici rezidenți, să le supervizeze consultațiile,să susțină stagii practice cu studenții, să rezolve diferite complicații.Mai mult, după cum se întâmplă în UK, s-ar putea să finalizeze un proiect de cercetare atașat cererii de fellowship , care trebuie să se materializeze și în publicarea a 1-2 articole. Per total, activitatea dintr-un fellowship este suficient de intensă, curba de învățare este foarte abruptă; este posibil ca la început candidatul să aibă tentația să renunțe, îi trebuie puțină perseverență, iar după primele luni de adaptare totul intră în normal.
Un medic poate repeta același program sau un alt program de fellowship în același centru sau în centre diferite.
Una din problemele cele mai importante în fellowship este finanțarea
Suportul financiar al acestui stagiu diferă de la țară la țară. În SUA consiliul de acreditare a educației medicale (ACGME) nu atestează fellowship-ul ca și training de subspecializare și în consecință nu există fonduri guvernamentale pentru asemenea programe. Pentru marea majoritate a celor care urmează fellowship-ul în SUA se pune problema autofinanțării. Acesta este un dezavantaj foarte important, pe lângă efortul intens de acomodare a cursantului la programul de fellowship asociat cu îndepărtarea voită sau nu de practica de oftalmologie generală. În alte țări (Marea Britanie) medicul ce a obținut acordul pentru un felowship este angajat pe durata trainingului în spitalul respectiv și este retribuit satisfăcător (mai bine decît un rezident,mai puțin decît un specialist).
Totuși, înainte de toate, interesul pentru un program de fellowship este legat de progresul profesional. Apoi, interesul poate fi dictat de potențialul de promovare mult mai crescut. Uneori fellowship-ul este o condiție obligatorie pentru promovare, așa cum se întâmplă în UK, unde fără un fellowship nu poți promova pentru un post de consultant. Punând în balanță cea ce putem dobîndi profesional cu sacrificiile (nu puține și nu minore) , fellowship-ul rămâne o instituție absolut esențială oftalmologului pentru a oferi o asistență medicală de o înaltă calitate.
Putem vorbi de fellowship în România? Este necesar acest program în țara noastră?
La noi nu există nimic oficial în această direcție. De altfel noi avem numeroase paricularități,că să nu le etichetez drept trăsături originale.Astfel durata rezidențiatului ,în opinia mea, este insuficientă ; este adevărat că în numeroase țări perioada de rezidențiat în oftalmolgie este tot de 4 ani (unele discipline medicale au perioada de 5 ani!);sunt țări unde rezidențiatul în oftalmologie durează 5 ani,iar în UK durata rezidențiatului în oftalmologie este de 7 ani. La noi, în 4 ani în mod cert nu este acoperită de adevăratelea curricula de rezidențiat, care presupune un anume număr de explorări , de intervenții chirurgicale, fie ca asistent, fie ca operator. Din acest punct de vedere, tânărul medic specialist nu se poate angaja să rezolve cazuri mai complexe de diagnosticat sau tratament chirurgical. O altă situație particulară pentru noi o reprezintă relația”paternalistă” între medic și pacient. Medicul vorbește de ”pacientul meu” care are cutare problemă, sau când se adresează altului medic îl întreabă ”de ce te interesezi de pacientul meu”? După cum și pacientul are ”doctorul lui” care devine cumva o proprietate virtuală. Dând un sfat unui pacient, el îți poate replica ”da, dar doctorul meu mi-a spus că…”. Sau, dacă un pacient dorește să fie consultat de un doctor, este întrebat ”cine te-a operat? Du-te la el să te vadă!”.Astfel, accesibilitatea directă a medicului rezident la pacient este oarecum limitată și anevoioasă. Această logică în relația medic curant -pacient este străină pentru alte țări și reprezintă un obstacol în instruirea practică a medicului rezident.Aceasta ar fi una din explicațiile care argumentează lipsa suportului practic al tînărului specialist oftalmolog, atunci cînd este obligat să ia decizii de unul singur. Poate este excesivă și situația de la alții, în care ”un doctor te vede, un altul te operează și un altul te urmărește post-operator”.
La noi se practică un fel de ”self fellowship” în clinicile universitare
Situația particulară pentru tânărul oftalmolog de la noi este că nu are predictibilitateaa postului, ca să poată să se angajeze într-un program de tip fellowship după rezidențiat, iar conceptul de fellowship la noi nu este nicidecum instituționalăzat. Se practică un fel de ”self fellowship” sau ”auto fellowship” în clinicile universitare, atunci când viziunea șefului de clinică rezonează cu abilitățile și cu interesul unui tânăr medic specialist; la acel moment s-ar putea ca acesta din urmă să încerce să se perfecționeze într-o zonă mai restrânsă, având ca mentori doctori competenți cu mare experiență și-în egală măsură- având pacienți suficienți pe nișa de interes. Acest sistem dă posibilitatea unui medic specialist să-și formeze o mai bună expertiză întrun anume segment din oftalmologie. Sistemul nu este instituționalizat, dar cumva funcționează și este avantajos mai ales pentru tinerii asistenți universitari dar acest lucru nu poate să rezolve ,să spunem, un gen de supraspecializare pentru marea majoritate a oftalmologilor care nu lucrează într-o clinică universitară. Nu cred că la nivelul unei secții de oftalmologie dintr-un spital județean se discută despre un asemenea concept decât dacă interesul și dorința personală a unuia din doctori este foarte mare și atunci el încearcă prin propriul efort să își dezvolte competențe într-o arie restrânsă. Cam la fel procedează și mulți oftalmologi care lucrează în serviciile private. Și acolo este o mixtură de training pe care nu-l putem numi fellowship, care înseamnă să frecventezi diferite cursuri care te interesează, să participi la workshop-uri, să vizitezi diverse clinici din Europa și din lume ca ”observer” sau poți să și operezi (așa cum se întâmplă în unele țări din Asia). Un astfel de medic nu urmează un fellowship adevărat dar soluțiile la care au ajuns oftalmologii români și nu numai, sunt cumva practice și oferă rezultate bune.
Fellowship-ul este de tradiție în lumea civilizată, dar cum s-ar putea dezvolta și la noi?
Văzând tradițiile din Europa și mai ales din SUA și Canada, personal sunt absolut convins că această instituție a fellowship-ului este foarte necesară / utilă și la noi. Nu mă găsesc în situația de a oferi formule, algoritmi de ordin administarativ,etc pentru că soluția este legată și de finanțare. Dar, probabil că o formulă optimă, cu un efort rezonabil ( din partea statului dar și al cursantului ), ar fi ca măcar clinicile universitare să aibă finanțări pentru aceste poziții pe o perioadă limitată de timp, cu posibilitate asigurării un salariu,să existe normare pentru directorii și responsabilii de programe de fellowship. Medicul poate fi implicat foarte serios în activitatea practică a secției respective, cu alte cuvinte ”să-și merite toți banii” prezența lui acolo, să fie obligat să desfășoare activități multiple, efectiv să ajute la buna activitate a clinicii Cred că aceste lucruri țin și de Ministerul Sănătății și de comisiile de specialitate ale acestuia. Acest proiect presupune analize, discuții și nu trebuie să găsim ”soluții originale”, într-o zonă în care știm foarte clar că supraspecializarea este absolut necesară, că fellowship-ul funcționează ca un instrument valid și foarte productiv, că așa merg lucrurile în toată lumea civilizată și că înțelegem toți că îmbunătățirea calității actului medical ține în mare măsură de competența medicului.
Ca o concluzie, fellowship-ul este o instituție care și-a demonstrat necesitatea și utilitatea în oftalmologia modernă și avansată și în consecință este mai mult decât necesar implementarea lui și în oftalmologia românească.
