Teste serologice de confirmare pentru Mycoplasma pneumoniae

Mycoplasmele diferă de bacteriile clasice prin incapacitatea lor de a sintetiza un perete celular solid de peptidoglican, ceea ce le face rezistente la antibioticele active pe peretele bacterian. Produce la om o infecție respiratorie acută de tipul traheo-bronșitei și în 10% din cazuri determină o pneumonie caracteristică.

Mycoplasma pneumoniae este o bacterie polimorfă, de dimensiuni reduse din clasa Mollicutes, capabilă de existența extracelulară.
Agentul patogen produce infecții mai frecvente toamna și iarna, iar cei mai afectați sunt copii și adolescenții (5-15 ani). Infecția se transmite de la o persoană la alta, pe cale inhalatorie, prin intermediul picăturilor de secreții respiratorii și este necesară o expunere mai intensă pentru producerea infecției.
După inhalarea materialului infectat, microorganismul se leagă de celulele epiteliale ale tractului respirator prin intermediul proteinei P1. Se realizează în final o pneumonită interstițială și alveolară însoțită de bronșită și bronșiolită.
Mycoplasma pneunoniae acționează ca superantigen, stimulând migrarea celulelor inflamatorii la locul infecției. Stimulează limfocitele T și activează limfocitele B, cu formare de autoanticorpi, care reacționează cu o varietate de antigene tisulare și cu antigenul I eritrocitar, reponsabil de producerea aglutininelor la rece. Astfel se explică diversitatea determinărilor extrapulmonare.
După o perioadă de incubație de 14-21 de zile, debutul bolii poate fi acut, dar mai frecvent insidios, cu febră, cefalee și afectarea medie a stării generale. Cei mai mulți bolnavi fac rinofaringită, traheobronșită și mai rar bronșiolită acută. Forma clinică cea mai caracteristică, dar mai rară este pneumonia atipică primară. Bolnavii cu pneumonie sunt febrili, au cefalee, adesea mialgii, rinoree și dureri faringiene. Tusea este simptomul dominant, fiind neproductivă și persistentă. La o treime din bolnavi, tusea se însoțește de spută mucoasă sau mucopurulentă, fără floră microbiană pe frotiu. În perioada de stare a pneumoniei pot fi prezente și alte manifestări extrapulmonare sugerând diagnosticul etiologic: congestia timpanului, conjunctivita, sinuzita, adenopatie cervicală, rash, disociație puls temperatură.
Evoluția pneumoniei, chiar netratată cu antibiotice este benignă și autolimitată. Rareori la adult se produce un sindrom de detresă respiratorie acută cu insuficiență respiratorie severă și evoluție fatală. Adevăratele complicații cu prognostic variabil sunt cele extrapulmonare – anemie hemolitică imună, trombocitopenie, CID, sindrom Raynaud, modificări dermatologice de tip rash, eritem nodos, complicații cardiace (miocardite, pericardite), complicații neutrologice (meningita aseptică, mielita transversă, edem papilar, neuropatii perifericeataxie cerebeloasă).
Diagnosticul bolii se bazează pe tabloul clinic, anamneza epidemiologică, examenul radiologic și analizele de laborator.
Examenele uzuale de laborator sunt necaracteristice: leucocitoza moderat crescută, ca și VSH-ul. Uneori se găsesc neutropenie, limfocitoză și monocitoză. Diagnosticul microbiologic se confirmă doar în cadrul unor laboratoare specializate pentru că această bacterie cultivă lent pe medii speciale.

Seologia este larg folosită, mai rapidă și mai simplă.
Infecția primară este indicată de creșterea anticorpilor IgM (1-2 săptămâni după infecție). Nivelul total de anticorpi atinge maximul după 1 lună de la infectare și anticorpii pot persista în organism mai mult de 1 an. Anticorpii IgA sunt de obicei produși mai târziu decât IgM și nivelul lor scade adesea mai devreme. Determinarea anticorpilor IgA este relevantă atunci când anticorpii IgM sunt absenți sau în caz de reinfectare. Anticorpii IgG pot crește deja la 2-3 săptămâni după apariția simptomelor. Maximul este atins după o perioadă mai lungă (chiar 6 luni). Anticorpii persistă mai mult de un an. Au fost raportate unele cazuri de persistență a anticorpilor mai mult de 4 ani. În cazul reinfectării, este necesar să se evalueze dinamica anticorpilor în probe pereche recoltate la un interval de 1 – 2 săptămâni.
Este important să examinăm toate cele trei clase de anticorpi și, uneori, chiar să facem reinvestigarea probelor pereche pentru evaluarea corectă a constatărilor serologice.

Principiul metodei
Trusele de reactivi se rulează pe aparatul MBA (MicroBlot Array) (denumit în continuare MBA) și rezultatele se interpretează utilizând softul dedicat, fiind cantitative. Testul se bazează pe principiul unui imunotest enzimatic.

Antigene specifice
M. pneumoniae se atașează de suprafețele celulelor epiteliale cu o mare afinitate pentru celulele epiteliale respiratorii umane. Neavând perete celular, colonizează tractul respirator prin organele sale de atașare specifice. Acestea sunt formate din structuri interne și de suprafață.
Astfel, M. pneumoniae posedă un organ apical, care mediază aderența la epiteliul gazdă. Citaderența este un proces multifactorial complex care necesită un grup de proteine precum P1 (170 kDa), P30 (30 kDa), P116 (116 kDa), HMW1-3. Aceste proteine cooperează structural și funcțional pentru citoaderență cât și pentru motilitatea de alunecare. Adhesina P30 este o proteină membranară la capătul distal al organelului de atașare, necesară pentru citoaderență, motilitate de alunecare și stabilizarea proteinei accesorii P65. Interacțiunea organelelor de atașare a M. pneumoniae cu epiteliul respirator al gazdei induce rearanjarea citoscheletului în celula gazdă, care promovează livrarea intracelulară a agentului patogen.
Pe lângă funcția structurală, aceste proteine provoacă răspunsuri imunologice la om și sunt implicate în legarea de receptorii epiteliali ai gazdei.
Utilizarea fragmentelor recombinate scurte ale proteinelor P116 și P1 ca antigene specifice poate elimina riscul de reacții încrucișate și poate ajuta la dezvoltarea unui test imunodiagnostic specific și sensibil pentru detectarea M. pneumoniae.

Aplicația clinică a testului are relevanță pentru: determinarea detaliată a prezenței de anticorpi specifici; confirmarea rezultatelor ambigue; confirmarea testelor ELISA.
Potențiala reactivitate încrucișată cu alți agenți patogeni și factori înrudiți este nesemnificativă (mai puțin de 5%). Examinarea trebuie repetată în cazul rezultatelor echivoce. Se testează un nou eșantion după 2 până la 6 săptămâni, în funcție de specificul bolii.
Rezultatele serologice obținute se interpretează în contextul rezultatelor altor teste de laborator și tabloul clinic al pacientului.